Tudor Arghezi, Testament

Lirica românească interbelică, aflată sub teoretizările lui E. Lovinescu, preia modele estetice novatoare, inedite, impunând voci originale precum cea a lui George Bacovia, a lui Ion Barbu, Tudor Arghezi, dar și Lucian Blaga.

În cazul lui Tudor Arghezi se poate vorbi despre o poezie a „dramelor metafizice” și despre o estetică a urâtului, ultima avându-și sursa în concepția baudelaireană asupra poeziei. Arghezi este primul poet din literatura română care valorifică estetica urâtului, mizând pe capacitatea limbajului poetic de a transforma orice cuvânt, „orice materie lexicală în materie poetică” (Solomon Marcus). Poet meșteșugar al cuvântului, Tudor Arghezi, este în egală măsură un inovator pe baza tradiției. Un anume segment al operei argheziene poate fi încadrat în tradiționalismul interbelic (prin surprinderea realității autohtone și prin elogiul eforturilor generațiilor trecute pe care se clădește generația modernă), dar, în expresia poetică, Arghezi rămâne însă un poet modernist.

Poezia Testament a fost publicată în volumul de debut Cuvinte potrivite, în anul 1927, fiind o poezie a autodefinirii. Titlul volumului de debut îl dezvăluie încă de la început pe Arghezi ca pe un poet meșteșugar al cuvântului. Folosind ca materie primă cuvântul, poetul folosește un „limbaj gloduros” (Vladimir Streinu), care conferă plasticitate și originalitate expresiei poetice prin asociațiile dintre cuvinte.  Poezia Testament, operă care capătă valoare de crez poetic și care deschide volumul Cuvinte potrivite, este o artă poetică prin definirea metaforică a creației artistice și prin exprimarea concepției cu privire la procesul poetic. În opera sa, Arghezi consideră că poezia este o simbioză între harul divin și truda creatorului.

Încă din titlu se pune accent pe valoarea spirituală, reprezentată prin moștenirea culturală pe care o lasă creatorul urmașilor săi. Titlul, în accepțiunea sensului conotativ, validează valoarea culturală, spirituală a cărții și, în fond, a creației artistice în raport cu evoluția viitoarelor generați, fie cititori, fie truditori ai condeiului.

Textul poetic este conceput sub forma unui monolog adresat de tată (creatorul) unui fiu spiritual (care nu definește un individ, ci o întreagă generație și anume cea a urmașilor), căruia îi este lăsată drept unică moștenire „cartea   ”, metonimie care desemnează creația artistică.

Textul debutează cu o negație, poetul (simbol al tatălui, al creatorului), mutând accentul de pe valoarea materială a bunurilor pe valoarea spirituală. Raportul dintre poet și cititor a fost reliefat încă de la început, prin atitudinea plină de modestie, de smerenie („un nume”) chiar a creatorului, conștient însă de valoarea operei sale. Considerându-se un depozitar al valorilor morale și al înțelepciunii celor de până la el, poetul lasă posterității „un nume adunat pe-o carte”, singura lui avere. Sintagma „în seara răzvrătită” (cu valoare metaforică) reliefează o imagine a trecutului zbuciumat, a revoltei sociale, a strămoșilor obidiți care se leagă de generația viitoare prin „carte” (creația poetică).

Metafora centrală este cartea, echivalent al creației artistice. Într-o primă ipostază, aceasta apare sub forma „cărții-treaptă” care reprezintă un semn al evoluției culturale și spirituale ale generației fiului. Motiv central al poeziei și element de recurență în diferite variante echivalente semantic, cartea s-a plămădit din eforul și suferința înaintașilor, care s-au metamorfozat în poezie („De la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi și gropi adânci,/Suite de bătrânii mei pe brânci”). Evoluția strămoșilor se află în antiteză în raport cu cea a descendenților. Evoluția străbunilor s-a făcut cu sacrificiu, prin sudoare, tocmai pentru a ușura dezvoltarea spirituală a generației fiului: „Și care, tânăr, să le urci te-așteaptă,/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă”.

Treaptă pentru ascensiunea spirituală, cartea este un„hrisov” al celor ce au trăit înaintea poetului: „Ea e hrisovul vostru cel dintâi”. Această ipostază a cărții „de căpătâi” subliniază dimensiunea sacră a creației artistice, iar hrisovul reprezintă un document care atestă originea și evoluția neamului din care fiul face parte. Astfel, creatorul devine un liant între generații, captând in creația artistică suferința străbunilor și transmițând-o generațiilor următpare care au obligația să-și cunoască trecutul („Al robilor cu saricile pline/De osemintele vărsate-n mine”).

În viziunea argheziană, orice categorie se poate transforma în contrariul său: materialul în spiritual, urâtul în frumos, nepoeticul în poetic etc. Prin transfigurare („am ivit”, „am prefăcut”, „am preschimbat”, „făcut”, „iscat-am”) și sintetizare („grămădii”, „am adunat”, „strâns”) „realitatea” se schimbă, iar urâtul devine obiect estetic. Concretețea sensului verbelor redă truda unui meșteșugar înzestrat cu talent și plasticizează sensul abstract al actului creator în plan spiritual. Trecerea de la munca fizică la cea intelectuală și artistică sau de la formele tradiționale („sapa”, „brazda”) la cele moderne („condeiul”, „călimara”) a necesitat efortul mai multor generații, poetul fiind și aici un punct de legătură înrte acestea. De-a lungul timpului, obiectele muncii au fost transfigurate: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară,/Sapa-n condei și brazda-n călimară,/Bătrânii-au adunat, printre plăvani,/Sudoarea muncii sutelor de ani”. Ca și munca fizică, poezia presupune la Tudor Arghezi efort creator.

Arghezi este un reprezentant al poeticii antipoeticului, prin credința lui în puterea de izbăvire a unei pure frumuseți, ivită din temperatura înaltă la care sunt supuse cuvintele în procesul creator. Nu e vorba despre o subliniere a urâtului pentru a pune în lumină frumusețea (în sensul antitezelor romantice), ci despre o conversiune a lui la o strălucire tainică, folosind propriile sale resurse, nebănuite. Rezultatul aceste operațiuni de transformare este poeticul, metaforizat în sintagma „cuvinte potrivite”, care implică ideea de migală, de meșteșug, de perfecțiune artizanală. Metafora centrală „cuvinte potrivite” definește materia poetică, creația artistică presupunând nu doar o transfigurare a instrumentelor de muncă, ci și a limbajului care trebuie să păstreze forma brută (realizându-se astfel continuitatea dintre generații), cât și o transfigurare lirică a realității, proces care presupune meșteșug.

Poetul are datoria morală esențială de a reactuliza trecutul, de a imortaliza esența istorică a poporului său și de a o transforma într-un ideal artistic cu valoare spirituala. Metafora „Dumnezeu de piatră” sugerează statornicia, fiind o imagine a duratei constante a valorii sacre a străbunilor. Prin intermediul poeziei, arta se sacralizează, devine îndreptar moral, iar opera literară capătă valoare justițiară.

În unele fragmente, textul arghezian începe să se apropie de poezia socială, prin estetizarea durerii „surde și amare”: suferința mocnită, neexprimată a străbunilor, revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin metafora „viorii”, instrument reprezentativ pentru universul țărănesc. În concepția lui Tudor Arghezi poezia are valoare mesianică. Poetul, ca un alt Mesia, are datoria de a izbăvi de suferință generația strămoșilor (echivalent al neamului său) prin forța cuvântului pedepsitor: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/Și izbăvește-ncet pedepsitor/Odrasla vie-a crimei tuturor”. Această izbăvire de suferință este îndreptățită, metafora „ramurei obscure” simbolizându-i pe străbunii obidiți care nu au avut posibilitaea răzvrătirii, fiind obligați să se supună soartei. Poetul sintetizează suferința strămoșilor, iar arta devine o modalitate de eliberare de suferință, având funcție cathartică.

În opera argheziană, poezia reprezintă trudă, migală și nu este rodul exclusiv al inspirației. Astfel, „domnița”, simbol al inspirației, „pierde” în favoarea meșteșugului poetic: „Întinsă leneșă pe canapea,/Domnița suferă în cartea mea”. Finalul textului rămâne esențial pentru înțelegerea crezului artistic arghezian: poezia este o îmbinare între „slova de foc” (cuvânt spontan, sensibilitate, inspirație, har) și „slova făurită” (expresia căutată, meșteșugită, migălită). Cele două metafore sunt definitorii pentru poezie, creația artistică presupunând îngemănarea celor două elemente prin meșteșugul creației, exprimat prin ideea măritișului, a armonizării dintre har și trudă.

Ultimele versuri definesc condiția creatorului: „Robul”, ipostază umilă a poetului, scrie „cartea” pe care o va parcurge „Domnul” (cititorul), fără a știa că ea nu-l reprezintă doar pe poet, ci și pe cei dinaintea sa. Transfigurarea durerii străbunilor trebuie să fie atât de ascunsă, încât aceasta să nu ajungă la cititor. Cu alte cuvinte, creația artistică nu trebuie să aibă finalitate practică, socială, ci estetică.

Poezia Testament este un mic tratat de estetică, în care autorul își prezintă concepția cu privire la procesul poetic, la creație, la funția poeziei și la condiția creatorului.