Ion, Liviu Rebreanu - roman realist, obiectiv

Opera lui Liviu Rebreanu se înscrie în modelul realismului de tip obiectiv, contribuind, în perioada interbelică, la înnoirea romanului românesc, prin două direcții: observația socială (Ion, Crăișorul, Răscoala) și romanul psihologic (Pădurea spânzuraților, Adam și Eva, Ciuleandra).  Ion este un punct de referință în istoria romanului românesc, asupra căruia critica literară s-a fixat încă de la apariția lui, în 1920, Eugen Lovinescu apreciind că „Ion e cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române și cum procesul firesc al epicii este spre obiectivitate, poate fi pus pe treapta ultimă a scării evolutive.”.

Ion este un roman realist de tip obiectiv, apariția lui marcând o schimbare de atitudine față de viața rurală, pe care o transfigurează în mod obiectiv. Rebreanu este adeptul romanului realist de tip balzacian, în care importante sunt acțiunea și personajele. În viziunea sa, literatura este „creație de oameni și de viață”, scopul ei este acela de a crea „pulsația vieții”, exprimând astfel dezideratul realist al autenticității în artă. După clasificarea lui Manolescu, Ion este un roman doric, formulă a romanului românesc de până la jumătatea perioadei interbelice, care „aparține unei vârste biblice de început și unui creator la fel de impasibil ca și Creatorul”.

Opera în discuție este și un roman social, veritabilă epopee a satului românesc transilvănean și o frescă a vieții articulate în spațiul rural, de la începutul secolului al XX-lea. Satul ardelenesc este transfigurat în datele lui esențiale, problematica lui fiind reprezentată de patima pentru pământ, de iubire, de marile evenimente din viața satului (nașterea, nunta, moartea), de obiceiuri, de tradiții și mentalități (hora, muncile agrare, organizarea gospodăriei țărănești, relațiile inter și intrafamiliale, condiția femeii), de condiția intelectualului.

Tematica generoasă (pământul, iubirea, destinul, familia, intelectualitatea românească) a impus realizarea unei construcții complexe. Romanul a apărut (din rațiuni editoriale, așa cum preciza autorul) în două volume: Glasul pământului  și Glasul iubirii, fiecare titlu denumind o dominantă sufletească în evoluția personajului principal, Ion Pop al Glanetașului. Metafora glasurilor semnifică cele două chemări lăuntricee, obsesii ale protagonistului, care se constituie în termeni ai conflictului interior al acestuia. Montajul compozițional al romanului este unul logic, întâmplările fiind relatate în ordine cronologică, întocmai ca în romanul de tip tradițional.

Ion de Liviu Rebreanu este un roman sferic, de o arhitectură cerebrală, incipitul și finalul fiind poziționate simetric, prezentând, ca figură a imaginarului, drumul care intră și iese din lumea ficțiunii, o iluzie a vieții care continuă insensibilă la dramele individuale, o repetare a acțiunilor și a situațiilor: „Cititorul care s-a dus in satul Pripas pe șoseaua laterală, trecând peste Someș și peste Jidovița, se întoarce la sfârșit pe același drum, până ce iese din lumea ficțiunii și reintră în lumea reală.” Metafora drumului contribuie la realizarea simetriei, intenția scriitorului fiind aceea de a sugera cât mai multă viață într-un spațiu concentrat, realizând unitatea și coerența lumii ficționale: „De aceea romanul, un corp sferoid, se termină precum a început.” Primul și ultimul capitol se numesc Începutul și Sfârșitul , întărind ideea circularității existenței.

Scriitorul creează un univers logic, în care eroii sunt manipulați de forța inexorabilă a destinului. Aspectul de univers logic, atent dimensionat trădează statutul omniscient al naratorului dornic să anticipeze cu fiecare pas imaginea de ansamblu. El stăpânește destinele personajelor, știe tot despre ele, le controlează evoluția și anticipează încă de la începutul romanului deznodământul. Discursul impersonal al naratorului extradiegetic este reprezentat de o voce supraindividuală, caracteristică romanului tradițional de tip doric. Relatarea naratorului omniscient, stilizată și concisă, lipsită de exuberanță, indică o mișcare prestabilită, aproape rigidă, dând iluzia de existență care curge de la sine, cu tot amalgamul de contradicții, de umanitate și violență.

Titlul romanului validează condiția de personaj eponim a eroului. El se leagă de titlurile capitolelor (Zvârcolirea, Iubirea, Sărutarea etc), sugerând traseul sinuos al destinului protagonistului.

Incipitul este o descriere, prin tehnica focalizării, a drumului care intră în Pripas și a așezării rurale. Naratorul construiește cadrul inițial al universului ficțional, din care, deși eponim, personajul principal lipsește. Este prezent, în schimb, cronotopul: topograia imaginară în care se circumscrie satul (drumul, crucea, casa) statuând impresia de verosimilitate. Timpul, suspendat în secvența descriptivă, impune o pauză pentru ca cititorul să „vadă” locul.

Acțiunea romanului se desfășoară pe două planuri narative: unul urmărește viața țăranilor, având în centru povestea tânărului sărac, Ion Pop al Glanetașului, care, pentru a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, pune la cale un plan de seducere a Anei, fiica acestuia; celălalt plan reflectă condiția intelectualului român în Ardealul ocupat de austro-ungari și are în centru conflictul dintre învățătorul Herdelea și preotul Belciug. Cele două planuri se influențează reciproc, comunicând la nivelul personajelor.  De la început și până la sfârșit, legătura dintre cele două planuri narative se realizează prin intermediul personajului Titu Herdelea, un alter-ego al scriitorului.

Coerența succesiunii secvențelor narative se realizează printr-o tehnică a contrapunctului (prezentarea aceleiași teme în planuri diferite). Astfel, nunții țărănești, a lui Ion cu Ana, îi corespunde nunta intelectualilor, a tânărului teolog George Pintea cu fiica mai mare a învățătorului, Laura Herdelea; conflictului dintre Ion și Vasile Baciu pentru pământ îi corespunde conflictul dintre preotul Belciug și învățătorul Zaharia Herdelea; petrecerii de la hora desfășurată în curtea văduvei lui Maxim Oprea îi corespunde balul anual din Armadia.

Subiectul romanului este construit în mod clasic. În expozițiune, sunt precizate spațiul, timpul acțiunii și principalele personaje. Scena reprezentativă este aceea a horei duminicale, la care participă toți locuitorii din comuna Pripas. Stratificarea socială este evidentă: săracii și „bogătanii” satului, reuniți doar ăn focul someșanei, și intelectualii. Scena este importantă și pentru conturarea conflictelor din roman, a naturii lor: „Hora din primul capitol este o horă a soartei.” (Nicolae Manolescu). Astfel, observăm un conflict exterior, caracterizat prin simetrie și care angrenează conflictele secundare. Ion râvnește la pământurile lui Vasile Baciu și vede în seducerea Anei mijlocul de a le obține; el nu o iubește pe Ana, ci pe Florica, aceste două personaje feminine fiind construite în paralel – Ana este urâtă, dar bogată, Florica este frumoasă, dar săracă – ilustrând obsesiile protagonistului: pământul și iubirea. Amândouă sunt victime sigure ale societății rurale, dure și neiertătoare: Ana îndură bătăi de la tată și de la soț, este certată de soacră, nu are parte de iubirea familiei și se spânzură; Florica nu se mărită cu flăcăul iubit, ci cu fiul unui „bogătan”, caută împlinire alături de Ion, dar rămâne singură, după ce Ion este omorât, iar soțul  întemnițat.

Conflictul ce George Bulbuc, flăcăul bogat cu care Vasile Baciu voia să-și mărite fata, este unul secundar, ce va declanșa un alt conflict în planul intelectualității: preotul se ceartă cu învățătorul, pentru că acesta din urmă ia partea lui Ion, iar el pe a lui George. George va deveni,  în a doua parte a romanului, un obstacol pentru Ion în calea iubirii.

Conflictul interior al personajului principal constituie un semn de modernitate în roman, ilustrând interesul pentru analiza psihologică, romanul fiind situat „între tradiție și inovație”. Cele două glasuri, pământul și iubirea, care răzbat succesiv în sufletul lui Ion, sunt de fapt două chemări lăuntrice de împlinire a ființei sale. Intensitatea acestor glasuri este foarte puternică, ele acționează ca trebuințe vitale ale eroului și îl transformă într-un personaj stihial, care va deveni „o victimă măreață a fatalității” (Nicolae Manolescu). Mai întâi, se arată mai puternic glasul pământului, iar chemarea iubirii revine în partea a doua. Tragismul conflictului interior provine tocmai din forța acestor glasuri lăuntrice care îl stăpânesc și îl transpun într-o situație limită a confruntării cu o forță mai presus de el, a pământului.

Un moment semnificativ în evoluția romanului este reliefat în partea a opta a capitolului Nunta. Acum protagonistul trece de la dorința de pământ la iubire, iar Ana intuiește că necazurile ei nu s-au sfârșit, anticipându-se, astfel, moartea ei. La doar două săptămâni după nuntă, Ion află că Vasile Baciu nu vrea să-și onoreze cuvântul și să-i dea toate pământurile. Se răzbună pe ana, pe care o bate cunmplit, până obosește, deși era însărcinată. Ana va naște un băiat, pe câmp, „în dricul verii”, dar inima lui Ion nu se îmblânzește pentru că înțelege că acum e legat de soție și mai mult.

Punctul culminant al subiectului se află în capitolul Sărutarea. Iarna, sătul de scandaluri, Vasile Baciu îl ia pe Ion la Jidovița, la notarul Stoessel, unde-i trece ginerelui toate loturile și casele. În apropierea primăverii, Ion se duce să-și vadă pământul și, copleșit de sentimentele năvalnice din sufletul lui, îl sărută ca pe o ibovnică. Ion nu se vrea neapărat bogat, ci posesor al pământului pe care crede că doar el știe să-l iubească: „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat cu o hotărâre pătimașă: trebuia să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă.”. Ana se spânzură, Ion este judecat pentru faptele sale, iar fiul său, ultimul garant al aveerii, se îmbolnăvește și moare.

Deznodământul este construit într-o logică a organizării evenimentelor, de la cauză la efect, având conotații tragice. Ion vrea să-și regăsească iubita pierdută, pe Florica, fata săracă a văduvei lui Maxim Oprea, care se măritase cu George Bulbuc. Când află că Florica se măritase cu George, Ion se simte de parcă „cineva i-ar fi luat cea mai bună și cea mai mare delniță de pământ” și reîncepe să îi dea târcoale. Avertizat de Savista, George vine pe nepregătite acasă și-l omoară cu sapa. George este ridicat de autorități, iar pământul lui Ion rămâne bisericii, conform înțelegerii făcute cu preotul Belciug.

Finalul închide cercul, restaurând ordinea și conturând imaginea universului sferoid: „Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără început...”.

Ion este un roman prin excelență realist, al voințelor înfrânte, în care toate personajele au o tristețe inerentă, idealurile lor năruindu-se prea repede. În concluzie, romanul Ion de Liviu Rebreanu asimilează elemente definitorii ale esteticii realiste: obiectivitatea perspectivei narative, omnisciența și omniprezența naratorului, caracterul impersonal al narațiunii,  relatarea la persoana a treia, veridicitatea, problematica de ordin social, autenticitatea personajelor și a întâmplărilor, complexitatea intrigii, simetria compozițională, crearea unor personaje-tip, reprezentative pentru lumea din care provin.