Nichita Stănescu, Altă matematică

Fenomenul artistic cunoscut sub numele de neomodernism ilustrează un raport de necesară continuitate cu marea tradiție literară românească și cu valorile liricii moderniste.  Poezia neomodernistă însumează orientări din cele mai diferite. În perioada 1960-1970 asistăm la o regenerare a spiritului românesc, anticipată de poezia lui Nicolae Labiș. Se reafirmă esteticul ca unică valoare și măsură a artei. Criticul Eugen Simion îl consideră pe Nicolae Labiș „buzduganul unei generații”, cel care redeschide calea poeziei spre simțirea autentică și spre expresia înnoitoare.

Reprezentant de seamă al generației `60, Nichita Stănescu scrie o poezie a „necuvintelor” despre care Nicolae Manolescu spunea: „Nichita Stănescu a inventat un limbaj abstract, de semne pure, cel mai abstract din poezia noastră, în care subiectivul și obiectivul se confundă, lucrul și numele lui fac una, iar simbolul nu e mai mult decât un semn.”. concepția poetică este enunțată de Nichita Stănescu într-un eseu în următorii termeni: „Clasicul vede idei, romanticul sentimente, modernul vede deodată ideile și sentimentele, dar le vede cu cuvintele.”. Nichita Stănescu operează chiar în corpul fizic al limbii române, cuvântul însuși reprezentând pentru el „o preumblare prin sinele lucrurilor”. În acest context, poezia devine o aventură a cuvântului. Nichita Stănescu își definește creația ca fiind o formă de poezie metalingvistică, înfăptuită dincolo de cuvinte.

Poezia lui Nichita Stănescu urmează, de-a lungul timpului, un traseu continuu de abstractizare și conceptualizare. Expresia poetică se încifrează, termenii uzuali sunt deposedați de sensul curent și reînvestiți semantic, într-o vorbire febrilă cu sinele real, cu sinele inventat, cu un interlocutor abstract, somat în fiecare clipă să renunțe la prejudecățile lui literare și să-i iubească pe visători. Lirismul este asociat reprezentărilor cifrice care evidențiază antimimesisul. Literatura deci nu mai este o reprezentare a realității, ci „o viziune a sentimentelor”. Sensurile propuse de poezia stănesciană nu se lasă ușor descifrate, pe de o parte din cauza ambiguizării limbajului, pe de altă parte din cauza abstractizării lui, ca în poezia Altă matematică, publicată în 1972 în volumul Măreția frigului, grupaj de opere în care înnoirea limbajului poetic, pe direcțiile amintite devine radicală.

Îmbrăcând veșmintele „vorbirii trăite”, Altă matematică este o poezie pe tema cunoașterii și a iubirii, o meditație insolită despre caracterul failibil al rațiunii ca mijloc de pătrundere în tainele universale. Paralela cu viziua blagiană despre „cunoașterea paradisiacă”, prin mijlocirea gândiorii și despre „cunoașterea luciferică”, prin intermediul iubirii, al intuiției, al miturilor se impune de la sine. Autorul neomodernist – Nichita Stănescu – și cel modernist – Lucian Blaga – dau problemei aceeași rezolvare: mintea nu poate răzbate departe, în misterele firii, pe când iubirea unește ființa cu lumea, reintegrând-o armoniei primare. Câteva motive lirice particularizează opera scriitorului contemporan, lăsând impresia unor asocieri paradoxale: operațiile matematice, diversitatea lumii, cuplul, suferința, superioritatea sentimentului față de rațiune.

Titlul afirmă o perspectivă nouă asupra realității și echivalează cu încercarea de cuprindere a unei revelații ce nu poate fi desemnată cu un cuvânt anume, fie pentru că aceasta nu există încă, fie pentru că semnificația este mult prea cuprinzătoare pentru a fi redată prin orice echivalență sinonimică. Lumea nu poate fi descoperită în esența ei, dar poate fi aproximată prin „altă matematică”.

Textul aparține lirismului subiectiv, prin dezvoltarea unei inedite demonstrații despre limitele cunoașterii logice, formulte la persoana întâi plural („noi știm”, „nu știm”, „facem”) sau în disocierile ei („eu”, „tine”, „tu”, „mine”, „piere”, „revino”, „mea”, „mi”).

Viziunea despre lume se contureazp, ca ăn cazul multor poezii neomoderniste, după lectura literală, prin găsirea cifrului simbolic și acceptând ideea că logica poeziei este, așa cum afirma și Al. Macedonski, „nelogică la modul sublim”.

Afirmația ce deschide textul: „Noi știm...” lasă impresia rostirii unui adevăr peremptoriu repede contrazis însă: „nu știm...”. Poezia stănesciană este o persiflare a suficienței umane a aroganței de subiect cunoscător într-un univers a cărui diversitate de manifestare și de semnificații („nor”, „munte”, „capră”, „înger”, „ou”) scapă minții, formulelor, clasificărilor, în fața oricărei încercări de cuprindere a ceea ce, infinit fiind, rămâne de necuprins.

Compoziția relevă stilul derutant al poetului, aspect caracteristic neomodernismului. Incpitul, tulburător, introduce lectorul într-un univer de semne contradictorii în care devine evidentă „deplasarea sensului” și „distorsiunea”, adică ambiguitatea care devin norme ale stilului lui Nichita Stănescu.

Prima strofa reliefează un tipar de construcție bazat pe simetrii și pe elemente de recurență. Versul întâi afirmă: „ Noi știm...”, al doilea introduce opoziția: „dar...”, al treilea neagă „nu știm”, iar schema aceasta se reia, subliniind incapacitatea omului de a se afla în posesia adevărului ultim.

Strofa a doua semnaleaza opoziția: „Ah, dar...” și conține o serie de afirmații absurde pe dare le întărește ironic: „Ah, dar o plapumă/ înmulțită cu un iepure/ face o roșcovană, desigur...”. Această secvență stă sub semnul ludicului și al refuzului integrării expresiei poetice într-un cod cunoscut și acceptat în mod automat de către cititor. Poetul lasă fantezia pură să se reverse în limba sa.

Strofa a treia este un catren în care limba își recâștigă, treptat, capacitatea referențială, orpindu-se asuproa cuplului surprins în dimensiunea lui ideală, atemporală: „rămâneam aceiași”.

Ditihul din final conține un elogiu indirect adus sentimentului iubirii („inima”).

Revolta împotriva cunoașterii cu instrumentele minții se exprimă, în această poezie, prin ridiculizarea modelului operațiilor aritmetice: înmulțirea („dar un inorog ori o pară/ nu știu cât face”), scăderea („dar un nor fără o corabie/ nu știm cât face”), împărțirea („dar un munte împărțit la o capră/ nu știm cât face„), adunarea („dar eu și cu tine/ nu știm, vai, nu știm cât facem”). Fiecare asemenea constatare este precedata de un calcul aritmetic ce debutează cu o formulă devenită laitmotiv: „Noi știm câ unu ori unu fac unu”; „Știm că cinci fără patru fac unu”; „Știm, noi știm, că opt/ împărțit la opt fac unu”; „Știm că unu plus unu fac doi”.

Discursul liric este alimentat de o tensiune sporită progresiv, după parcurgerea de către lector a fiecărui ciclu al demonstrației: „știm.../ dar... / nu știm”. Opozițiile însumate sugerează faptul că omul inițiază demersuri de cunoaștere  artificiale și nefolositoare, desfășurând energii care îl pun într-o lumină deopotrivă ridicolă („Ah, dar o plapumă/ înmulțită cu un iepure/ face o roșcovană, desigur...”) și tragică („nu știm, vai, nu știm cât facem”). „Marile înțelesuri”, după expresia lui Blaga, se îndepărtează definitiv de orizontul uman, umbra lor răsfrântă peste lume lăsând semne caricaturale: „o varză împărțită la un steag/ face un porc...”.

Limbajul poetic al acestei opere ilustrează strădania continuă a autorului de „mutare a zidurilor” cuvântului mai aproape de viață, de real. Aplicarea operațiilor matematice la reperele lumii concrete, precum „nor”, „corabie”, „munte”, „capră” produce efecte șocante asupra cititorului, strategie cunoscută a neomodernismului. Procedeul nu urmărește decât să dea forță ideii că nu mintea, ci inima trebuie să-l călăuzească pe om în drumul lui spre cunoaștere.

La nivel lexico-semantic, se remarcă faptul că majoritatea termenilor aparțin vocabularului fundamental. Cu toate acesteam expresia artistică este fundamental nouă, rolul esențial, în această transformare, avându-l contextul neașteptat, asocierele surprinzătoare: „o conopidă plus un ou/ face un astragal...”.

Ambiguitatea și expresivitatea caracterizează nivelul stilistic al operei. Sursele lor sunt multiple, dar cele mai importante rămân: fantezia combinațiilor lexicale; reînvestirea semantică a cuvintelor, până la transformarea lor în simboluri („unu ori unu fac unu”); repetiția/paralelismul sintactic, generatoare de înțelesuri noi („nu știm cât face.../ nu știm cât face... / nu știm cât facem”); utilizarea interjecțiilor care schimbă registrul emoției de la dramatismul autentic („nu știm, vai, nu știm cât facem”) la grotescul regizat: „Ah, dar o plapumă/ înmulțită cu un iepure/ face o roșcovană, desigur...”.

Strofele inegale, versul liber, absența majusculei la începutul versurilor sunt aspecte prozodice caracteristice modernității care nu reduce armonia lirică la procedeele convenționale de obținere a muzicalității și caută să dea poeziei respirația firească a ideii și sentimentului.

Altă matematică definește vârsta maturității artistice a autorului și exprimă revolta împotriva înțelegerii lumii prin intermediul formulelor impuse de rațiune. Pentru Nichita Stănescu doar iubirea, participarea afectivă la viața misterioasă a universului revelează taine.

Această poezie aparține neomodernismului prin caracterul reflexiv al lirismului, prin insolitul limbajului artistic, prin ambiguitate și stil derutant, prin refuzul convențiilor prozodice.