Scrisoarea I, Mihai Eminescu

Ultimul reprezentant al romantismului european a fost Mihai Eminescu. Ca scriitor, acesta s-a situat el însuși în categoria romanticilor: „Eu rămân ce-am fost: romantic” (Eu nu cred nici în Iehova). În ciuda acestei ferme afirmații, în creația marelui scriitor există o a doua componentă – clasică (ca rezultat al sincronizării romantismului românesc cu cel european, care a presupus coexistența a două curente diferite: clasicismul și romantismul), reliefată prin prețuirea artei antice, prin promovarea idealurilor, prin aspirația către perfecțiune și echilibru. Indiferent că se manifestă ca poet, prozator sau ca dramaturg, Eminescu se dovedește a fi romantic în conținut, liric în profunzime, filosof – ca manieră de reprezentare și clasic în formă.

Toate cele cinci scrisori eminesciene sunt opere de maturitate artistică, aparținând „perioadei de scuturare a podoabelor” (Tudor Vianu), și abordează problema geniului în raport cu lumea, cu universul și mai ales cu omul comun. Modelul îndepărtat al scrisorilor este reprezentat de Epistolele lui Horațiu. Mihai Eminescu depășește modelul horațian prin problematica abordată, destinatarul fiin unul neidenficat concret – cititorul (în sens generic).

În Scrisoarea I – poem filosofic de factură romantică, apărut la 1 ianuarie 1881 – Mihai Eminescu abordează pe larg condiția geniului confruntat cu idealul cugetării proprii, dar și cu situarea sa într-o lume meschină, incapabilă de a înțelege și întrupa un asemenea ideal. Poemul este structurat în mai mutle tablouri cu o construcție simetrică, ultimul tablou reluând atmosfera celui dintâi.

Poemul  debutează sub semnul motivului timpului bivalent, poetul folosind două metafore-simbol, relevante pentru creația sa – luna și ceasornicul – prin care simbolizează de fapt două ipostaze: cea a infinitului, a unui timp incert, specific cadrului liric al serii (prin elementele romantice: luna, amintirile, visul), predispunând către revelație și cea a umanului, a limitei, a îmbătrânirii, a morții. Poetul oscilează între bătăile ceasornicului, marcând timpul trecător, individual – respectiv  vârsta umană și viziunea lumii care „varsă peste toate voluptoasa ei văpaie”, susținând timpul infinit. Primul tablou creează o atmosferă romantică și fixează un cadru propice meditației prin mijlocirea lunii.

Pentru Eminescu, luna este atât „stăpâna mării” (esență a imensităților), martor tăcut al splendorii lumii, stimulatoare de gândiri și meditații, cât și martor al insignifianței vieții omului și a superficialității acțiunilor umane. Cel de-al doilea tablou dezvoltă ideea egalității oamenilor, a condiției omului în lume, supus destinului, ca orice muritor. Această „judecare” a spațiului terestru se realizează prin spectrul lunar, tabloul debutând cu o invocație adresată lunii ca astru tutelar al universului.  Cadrul pe care îl construiește Eminescu este o panoramă a universului străjuiit de „ochiul” contemplativ al lunii – cu pustiuri, codri și izvoare, cu „mișcătoarea mărilor singurătate”, țărmuri, palate și cetăți, evidențiind diferite ipostaze umane antitetice: „fie slabi, fie puternici”, „fie genii ori neghiobi”. Sensul unificator al acestor categorii este dat de mesajul schopenhauerian adresat lunii: „Deopotrivă-i străjuiește raza ta și geniul morții”, exprimând condiția implacabilă a existenței umane. Imaginea bătrânului dascăl pusă în antiteză cu diferitele ipostaze umane, dezvăluie condiția mizeră a omului de geniu: „haina roasă în coate”, „suferind de frig”. Dascălul-geniu este înfățișat în antiteză cu individualitățile umane propuse anterior, spre a defini desăvârșirea neînțeleasă.

În debutul tabloului al treilea, poetul recuperează motivul lunii ca substituent al ochiului poetului și ca astru ce facilitează meditația pentru a pregăti inserția tabloului cosmogonic prezentat prin prisma imaginației creatoare a cugetătorului – bătrânul dascăl. În descrierea haosului primordial (tabloul cosmogonic), textul eminescian propune serii antitetice cum ar fi: „ființă” – „neființă”, „nu s-ascundea nimica” – „tot era ascuns”, „pătruns de sine însuși” – „nepătruns”. Procedeul folosit este cel al negării contrariului, prin construirea de paradoxuri, aceste alăturări antitetice sugerând pacea eternă a increatului, echilibrul desăvârșit. Haosul primordial este definit prin întunericul omniprezent, premergător începutului. Seria de interogații retorice („Fu prăpastie? Genuge? Fu noian întins de apă?”) completează imaginea increatului, prefigurând însă un posibil început, o prezumtivă materie originară. Interjecția cu valoare predicativă „iată” are rolul de a marca avalanșa desfășurării energiilor universale, a unei explozii de energie.  Astfel, poetul a pătruns evoluția de la increat la creat. Repetiția de la începutul versurilor „De atunci...” dă simetrie construcției discursului liric și pucntează îndepărtarea în timp a momentului genezei.

Poetul se solidarizează cu umanitatea prin pronumele personal de persoana I „noi”, conștientizând efemeritatea condiției umane prin antiteza dintre „lumea asta mare” (macrocosmos) și „lumea mică” (universul uman) – sugerată metaforic prin construcțiile „microscopice popoare”, „muști de-o zi”, „mușuroaie de furnici”. Omul, viața reprezintă cantități infime în infinitul universului. Versurile centrate pe metafora „o clipă suspendată” sugerează ideea existenței umane ca o cantitate infinitezimală din timpul universal, reprezentând doar o întrerupere în circuitul universal: haos („îndărătu-i”) – viața („clipa”) – haos („înainte-i”), idee întărită prin motivul vieții ca vis („Căci e vis al neființei universul cel himeric”). Pe seama bătrânului dascăl este pus întregul tablou cosmogonic, o amplă desfășurare de imagini începând cu haosul primordial și terminând cu secvența eschatologică. Toate au rolul de a evidenția puterea de cuprindere în mintea geniului a problemelor fundamentale ale Universului.

Geniul, în naivitatea sa dictată de un bun simț special, are încredere în recunoașterea de către posteritate a meritelor sale. Aceasta se dovedește a fi doar o iluzie, deoarece posteritatea în superficialitatea și micimea ei intelectuală și sufletească nu va accepta valoarea geniului. Opera sa va ajunge să fie studiată de persoane mediocre („mititelul”, „vreun pedant”) care vor dori din grandomanie să găsească defecte chiar și în perfecțiunea operei sale: „Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari”.

Cugetătorul își continuă meditația, reflectând nu asupra evoluției cosmice, ci doar asupra destinelor lumești. Pesimismul schopenhauerian stăpânește gândirea poetică pentru că, în perspectivă, „toți” și „toate” „încap bine-n patru scânduri”. Falsa identitate scoate în evidență ipocrizia, lauda deșartă, indiferența, nepăsarea. Critica la adresa societății este construită prin contemplarea sarcastică a mizeriei umane ce o revarsă în lume o societate mărginită, incapabilă să-și depășească codiția. Satira, pe alocuri în tonuri vehemente, vizează condiția umană, dezvoltând ideea deșertăciunii existenței care egalizează prin moarte pe toți, însuși geniul fiind supus aceleiași condiții.

Finalul poemului stă sub semnul simetriei, fiind reluată imaginea lunii ca astru tutelar contemplativ, revenindu-se la ambianța lirică romantică de la început, cadrul romantic încadrându-se în registrul esteticii romantice – fiind un cadru propice meditației. Ultimele versuri – cu caracter de sentință la adresa condiției umane – reiterează ideea egalității oamenilor în fața morții. Indiferent de aspirațiile care i-au animat, indiferent de valoarea sau calitatea lor îndoielnică, oamenii sunt supuși destinului efemer, hazardului și morții.

„Tonul particular al scrisorii – subliniază Rosa del Conte în studiul „Eminescu, sau despre Absolut” – liric și gnomic, contemplativ și satiric, se naște tocmai din contrastul, în același timp cosmic și dramatic, în care ajunge să se gasească orice condiție umană. De ce să dăm atâta importanță faptelor noastre și faptelor altora, când toate sunt hărăzite să se destrame în curgerea timpului? Eminescu nu va renunța, firește, la procedeul critic, dar acesta va apărea purificat de acea viziune cosmică, <<de sus>>.”

De asemenea, Scrisoarea I se remarcă prin particularități artistice și de limbă precum: sobrietatea, claritatea, limpezimea expresiei artistice, concentrarea gândirii filosofice, logica discursului liric, cât și varietatea timpurilor verbale și alternarea modurilor – pentru că, așa cum remarcă Tudor Vianu, „limba română devinde un instrument docil în mâna lui magistrală și poetul o folosește pentru a exprima gânduri și viziuni cum nu se mai luminaseră niciodată într-o minte românească.”