Ion Barbu, Riga Crypto și lapona Enigel

Lirica interbelică se constituie într-o perioadă de mare diversitate în ceea ce privește temele și motivele abordate, cât și în privința limbajului și a formulelor estetice. Poezia interbelică ajunge să se sincronizeze cu marea poezie europeană , fenomen teoretizat la noi de E. Lovinescu, cel care va și introduce conceptul de modernism poetic în epocă. Un poet care se impune în această perioadă este Ion Barbu, pe numele său adevărat, Dan Barbilian, care va ilustra un gen de poezie ermetică, pură, cultivat, între alții, de francezul Stephane Mallarme, a cărui lirică se caracterizează prin violentarea sintaxei, vocabular compozit, aluzii erudite. Poetul pornește de la ideea că matematica și poezia se întâlnesc undeva în sfere înalte. Ermetismul lui Ion Barbu propune, astfel, un imaginar poetic caracterizat atât de folosirea unor simboluri încifrate, cât și de prezența unei sintaxe poetice aparte, reprezentată în special, prin exlipse și dislocări topice, dar și prin imagini intelectuale, abstracte și vocabular neologic.

Balada cu subiect romantic, Riga Crypto și lapona Enigel, artă poetică implicită aparținând celei de-a treia etape a poeziei barbiene (poezia ermetică), este integrată în volumul de poezii „Joc secund” publicat în 1930. Structural, Riga Crypto și lapona Enigel aparține perioadei baladice, dar prin semnificațiile simbolice trece înspre poezia ermetică. Prin tematică poate fi inclusă în seria celebrelor povești triste de dragoste ale lumii ca „Tristan și Isolda” și „Romeo și Julieta”, înscriindu-se astfel în cosmologia „Jocului secund”. Poemul reeditează drama incompatibilității dintre două spirite cu totul diferite, cele două personaje aparținând unor universuri separate, fiecare tânjind spre opusul lumii în care trăiește, spirite care sunt legate printr-o iubire imposibil de îndeplinit, ca în Luceafărul eminescian. Ion Barbu însuși considera poemul „un Luceafăr întors” prin tematică și prin aspirațiile personajelor cu rolurile însă inversate.

Textul baladei este alcătuit pe structura povestirii în ramă (povestire în povestire), tehnica utilizată fiind cea a inserției, primele patru catrene reprezentând povestirea cadru – nunta reală. Atmosfera este una destinsă, de sărbătoare, de nuntă, cu iz medieval (prezența menestrelului), care face trecere la povestirea prorpiu-zisă prin cererea nuntașului de a se spune cântecul rigăi Crypto și al laponei: „-Zi-l, menestrel!/ Cu foc l-ai zis acum o vară;/ Acum zi-mi-l stins, încetinel”. Diferența tonului reprezintă o adaptare la contextul în care povestirea este spusă, fiind o confirmare a împlinirii iubirii în plan real. Această relație între povestirea cadru și cea propriu-zisă subliniază faptul ă nuntirea se poate face între cei e aparțin aceleiași lumi și are au idealuri comune.

În balada depre Riga Crypto și lapona Enigel se pot identifica două planuri. Unul este strict narativ și prezintă povestea craiului Crypto care „împărățea peste bureți” și care s-a îndrăgostit de „lapona mică, liniștită,/ Cu piei, pre nume Enigel”. Lapona iubește însă lumina, și-l refuză, dându-i și un sfar de o inconștientă cruzime: „așteaptă de te coace”. Răsăritul soarelui dezlănțuie însă drama, căci „sucul dulce înăcrește,/ Ascunsa-i inimă plesnește/ ... Că-i greu mult soare să îndure/ Ciupercă crudă de pădure.” Astfel, craiul se transformă într-un burete otrăvitor, pierzându-și identitatea. Va căpăta totuși o nouă înfățișare, „mai crăiască”, devenind „nebunul rigă Crypto” , care va rătăci prin lume împreună cu „măselarița-mireasă”.

Important este însă planul simbolic al acestei balade inițiatice și metafizice. Încă din titlu se evidențiază statutul social al personajelor, care nu-și pot împlini iubirea din cauza incompatibilității în aspirații. Numele personajelor exprimă situarea existențială a fiecăruia: Crypto sugerează izolarea, închiderea, umbra, în timp ce Enigel este aspirantă a spațiului deschis, parcurgând un nou ciclu existenial al cunoașterii. Marin Mincu vorbește în cazul rigăi Crypto de „un cer răsturnat prin raportare la zona lui Hyperion”, el reprezentând sterilitatea, incapacitatea nuntirii (defectul principal al lui „regelui-ciupearcă”), o ipostază inferioară a ființei, sever avertisment pentru participanții la nunta reală.

Lapona Enigel simbolizează natura umană care aspiră, prin depășirea datului existențial, la împlinire. Ea trăiește în „țări de gheață urgisită”, dar aspiră la o lume solară, la împlinirea superioară. Riga Crypto este omul superficial, molcom, liniștit, care nu se poate autodepăți; e prototipul omului comun care duce o viață fără orizont, fără idealuri. Domnia sa „peste bureți” este mereu aceeași și stă sub semnul blestemului: „Dar printre ei bârfeau bureții/ De-o vrăjitoare mânătarcă/ De la fântâna tinereții”. În coordonatele mitice ale acestui univers, „fântâna tinereții” amintește de timpul sacru, primordial, subliniind starea increatului. Omul comun a pierdut tendința ascensivă, fiindcă s-a resemnat, adaptându-se la o lume terestră banală, lipsită de aspirații înalte, renunțând de altfel și la condiția paradisiacă de la îneputul lumii, cea a increatului. A renunța la această stare privilegiată este o greșeală apitală, iar sancțiunea trebuie să fie pe măsură și imediată. Riga cel „sterp” ar fi vrut să ajungă într-o lumii a cunoașterii elementare, prin simțuri, iar discuția cu lapona marchează momentul în care renunță (conștient sau nu) la harul său. Eroarea este capitală. Stării ideale a increatului i-a fost preferată o experiență, călătoria în lumea simțurilor, al cărei final nu poate fi decât moartea.

Drama se dezlănțuie în momentul în care „eroii” vor să-și depășească propria condiție. Întâlnirea celor doi are loc în spațiul oniric, ca și în Lueafărul eminescian și respectă ceremonialul străvechi: riga Crypto, întovărășit de un eunuc bătrân, o îmbie pe Enigel în lumea lui. Deși aspirațiile lor diferă, ei se atrag în virtutea principiului „coincidentia oppositorum” (Mircea Eliade).  Aspirația către umbră nu poate fi înțeleasă însă de Enigel, pentru ea fiind o blasfemie adresată solarității atotputernie: „Eu de umbră mult mă tem”. Enigel se sperie de invitația regelui Crypto, o posibilă interpretare a incongruenței dintre cele două lumi, la fel ca în Luceafărul, unde între Hyperion și Cătălina există o opoziție ireductibilă între energia imaterială și materia degradabilă. Astfel, somnul se opune solarității, pentru lumea ființelor inferioare el însemnând moarte, resemnare, în timp ce soarele este energia vie, indestructibilă, mereu în mișcare. Nunta celor doi protagoniști rămâne dilematică în sensul inexistenței unei legături între starea de pre-existență simbolizată de increat și perpetua mișcare a luminii, a soarelui.

Lumea pe care o reprezintă simbolic lapona este una a echilibrului, a îndreptării către sferele superioare ale cunoașterii care o îndeamnă să caute lumina, să găsească aspirațiile pierdute, să regăsească ceea ce riga Crypto a pierdut prin resemnarea la o existență limitată. Enigel nu are atât intenția unei schimbări, a unei evadări din imobilismul lumii perfecte, cât dorința de a se situa pe un nivel gnoseologic superior, aceasta ducându-și existența sub semnul rece al rațiunii, potențatoare de cunoaștere: „La soare, roata se mărește”.  Lumea lui Crypto este însă una ternă, anostă.

Cele două lumi sunt închise și fără contact între ele, una guvernată de legi „umane”, perisabilă în timp, cealaltă veșnică, suficientă sieși, ideală. Diferența dintre cele două lumi este subliniată de condiția pe care și-o onserva riga Crypto. Nefiind un solar și intrând ca neinițiat în lumea laponei, nu poate rezista acțiunii puternice a soarelui.  Crypto moare în încercarea de a ajunge dincolo de limitele sale existențiale, trecând ca un demon în lumea inferioară. Coborând cu o treaptă în lumea inferioară, Crypto este condamnat pe vecie „să rătăcească/ Cu altă față mai crăiasă”. Pentru el, sufletul nu este „fântână”, adică nu poate stabili corespondețe cu lumea transcendentă, fiind supus la o existență inferioară în care „Pahar e gândul, cu otravă”.

Riga Crypto și lapona Enigel se încheie în armonie prin delimitarea celor două lumi guvernate de elemente primordiale simbolice: soarele – elementul peren și umbra – unde arderea nu mai este posibilă, unde biologicul se conservă prin forțe slabe, perisabile. Nivelul stilistic al textului sprijină procedeul alegoriei, prin care povestea de iubire dintre protagoniști este transpusă în incompatibilitatea dintre reprezentanții a două lumi diferite.