Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Opera lirică blagiană își datorează semantica sistemului filosofic de gândire pe care Blaga l-a configurat ca efect al unei necesități de a înțelege raportul dintre om și divinitate. În acest sens, existența umană, în concepția lui Blaga, se înscrie „întru mister și pentru revelare”. Universul se desfășoară sub ochii individului ca o sumă de mistere pe care omul are tendința de a le cunoaște. Elementul central al sistemului său filosofic este „orizontul misterului”, formulă metaforică prin care autorul definește misterul ca fiind creator de estetic.

Astfel, Lucian Blaga distinge două atitudini antitetice pe care omul le poate avea în fața misterului și care conduc către două tipuri de cunoaștere: cunoașterea paradisiacă și cunoașterea luciferică. Cunoașterea paradisiacă este una de tip logic, rațional care luminează, elucidează „misterul”, dar în felul acesta îl reduce, anulându-l. Cunoașterea luciferică, de tip poetic, intuitiv este opusă celei paradisiace. Obiectul cunoașterii luciferice este un „mister” care nu trebuie descifrat, ci dimpotrivă mărit, adâncit.

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al lui Lucian Blaga intitulat „Poemele luminii”, publicat în 1919, și este o artă poetică modernă sub forma unei confesiuni a unui crez artistic. Creația blagiană impune, astfel, încă de la început lirismul subiectiv și reflexiv, trăsătură esențială a modernismului. Metafora centrală a volumului este cea a luminii care reprezintă cunoașterea. Lucian Blaga inserează în această poezie cu vădit caracter programatic un subtext polemic față de noțiunea obișnuită de artă poetică, rezultat al sistemului său filosofic. Actul poetic nu mai este înțeles în mod esențial ca meșteșug (latinescul ars), ci drept modalitate fundamentală a eului liric de a se situa în raport cu lumea, cu universul. Relația care se stabilește între eu (eul individual) și corola de minuni a lumii (marele univers) exprimă originalitatea unui punct de vedere, diferit de tot ceea ce se afirmase pănă atunci. Lucian Blaga plasează eul liric în centrul universului care se desfășoară sub ochii celui care îl contemplă ca o sumă de taine, compunând de altfel imaginea unei corole.

Tema poeziei este reprezentată de existența unei dualități a cunoașterii. „Eu nu strivesc corola...” este o meditație lirică pe tema cunoașterii interzise de cenzura transcendentă pe care o impune Marele Anonim pentru a-și apăra „misterul”. Artă poetică de esență modernistă, opera lui Blaga situează nașterea poeziei sub semnul cunoașterii prin amplificarea misterului existențial și a tainelor lumii. Lucian Blaga se manifestă decis în apărarea necunoscutului ca stare existențială. Pentru cunoașterea luciferică, „misterul” este bunul cel mai de preț. Lumea cunoscută în detaliu, profană prin manifestările ei, devine banală, de aceea poetul alege partea ascunsă a lumii, creatoare de mister și de poezie, universul păstrându-și prin urmare micile sau marele lui taine, neîntinat prin cunoaștere profană.

Antiteza dintre cele două tipuri de cunoaștere, paradisiacă și luciferică, figurate prin metafore („lumina altora” – lipsită de potențe creatoare și „lumina mea” – prin care se amplifică misterul) este ireductibilă. Dihotomia „lumina mea” – „lumina altora” evidențiază felul particular al poetului de raportare la „corola de minuni a lumii”. „Lumina mea” este generatoare de mister,  în timp ce „lumina altora” determină doar drumuri fără întoarcere și conduce la inaptitudinea creației. Antiteza dintre cele două atitudini se stabilește prin negații: „nu strivesc”, „nu ucid”, „nu sugrum”, verbe la care se adaugă seria afirmativă: „sporesc”, „îmbogățesc”, „iubesc”. Vraja cunoașterii se destramă deci sub efectul științei, al cunoașterii paradisiace, raționale care limitează omul, condamnându-l la neant. Întunericul este astfel la Blaga, ca și la poeții romantici, magma primordială din care se modelează prin lumină lumea, dar și sursa unei imprevizibile inspirații poetice cultivate și menținute prin iubire. Cunoașterea misterelor lumii în planul creației poetice este posibilă numai prin iubire, prin comunicarea afectivă, totală: „căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”.

Încă din titlu se observă plasarea operei în sistemul filosofic blagian și totodată în modernism. „Corola de minuni a lumii” este o metaforă complexă, revelatorie în sensul dat de Blaga acesteia, care păstrează puritatea originară a cunoașterii și varietatea infinitelor forme ale frumosului. Însăși existența umană se interferează cu aceste forme, sporind ansamblul de mistere al universului. Se proiectează, astfel, un univers umanizat al tainei, fragil ca și ființa umană și gata oricând să fie spulberat prin intervenția brutală a rațiunii. De altfel, titlul este reluat în poezie, realizându-se o identificare clară a eului liric, accentuându-se tonul confesiv al poeziei.

Metaforele-simboluri din partea vizibilă a acestui univers și care compun corola sunt și ele semne ale fragilității umane, puternic încărcate semantic. Astfel, ochii sunt un simbol al neîncetatei tentative de descifrare a misterelor, poartă de legătură cu celălalt tărâm, devenind un punct de transcendență cu lumea tainelor. Florile, un simbol al stării primordiale, edenice sunt punctul maxim de revelație a misterului, de împlinire a formelor, imagine extremă a frumosului. De asemenea, ele pot fi percepute ca esențe transpuse în materializări efemere, supuse deci „marii treceri”, ca și destinul uman prezentat prin simbolul mormintelor, dincolo de care se întinde cel mai impenetrabil mister. Buzele și mormintele mărginesc secvența de timp a trecerii umane: naștere, iubire, moarte.

Cunoașterea are la Blaga o dimensiune transcendentă, ce se stabilește prin pierderea în necunoscut, amplificându-se în „zona crypticului”. Regula transcendentului ar putea reprezenta infinitatea, necunoscutul redat într-un șir de metafore: „întunecata zare”, „largi fiori de sfânt mister”, „adâncimi de întuneric” etc. Astfel, universul se desfășoară sub ochii celui care îl contemplă ca un spațiu vast și inexplorabil. Poetul nu doar protejează misterul, ci îl amplifică prin lumina sa comparată cu o forță cosmică primară, și anume lumina selenară.

Motivul lunii, care domină universul poetic eminescian, este aici un factor potențator de mister și de cunoaștere cu aceeași forță de cuprindere orientată de această dată nu spre orizontul cosmic, infinit al aștrilor, ci către penumbra tainelor profunde din infinitul mic (microcosmos), materializate simbolic în flori, în ochi, în buze și morminte. Împrumutând din lumina selenară, poetul oficiază el însuși un act de creație, complementar creației originare, săvârșite sub semnul exploziei de lumină. La Blaga nu este însă lumina diurnă, devastatoare, ci „tremurătoare”, adică subtilă, creatoare de mister și de valori estetice profund umane, prin care individul își îndeplinește destinul creator. „Lumina altora”, încredințată cunoașterii limpezi, paradisiace, excesiv raționale, se dovedește brutală, anulând șansa unei noi creații: „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric”. Atitudinea poetului este însă pentru potențarea misterului: „dar eu,/... sporesc a lumii taină”. Ideea este reluată și în versul „așa îmbunătățesc eu întunecata zare”, care vine ca o concluzie a unei ample comparații cu luna care „nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții”.

Pe acest traseu al descifrării misterelor, forma poetică este firească, nesupusă niciunei constrângeri prozodice, fapt remarcabil în toată poezia lui Lucian Blaga. Măsura versurilor este inegală, greu previzibilă, în concordanță cu spațiile tainice în care se cufundă cunoașterea luciferică și redând căile ei sinuoase, evidențiată, de asemenea, prin folosirea ingambamentului. Un vers central de numai două silabe „dar eu” situează eul poetic, agentul cunoașterii, în centrul acestui imens ansamblu de taine universale. Ritmul versurilor urmează și el intensitatea stărilor revelatorii și sugerează aproape muzical cufundarea în spații profunde, până la lumile originare. Blaga însuși imită astfel actul creației primordiale, poezia fiind o mică parte dintr-o astfel de cosmogonie.

Sensul poeziei, expresionist, de cunoaștere prin mister este esența operei poetice blagiene, afirmată sub formă de artă poetică. În filosofia lui Blaga, „misterul” se transformă într-un „suprem unghi de vedere” și devine un punct de plecare al unei noi metafizici. Astfel, poezia devine un mijloc prin intermediul căreia creația este percepută ca un mediator între eu (conștiința individuală) și lume, în sensul în care procesul de creație nu mai este echivalent cu meșteșugul sau efortul creator, ci este înțeles ca atitudine protectoare a eului liric față de univers.