Iona, Marin Sorescu

Marin Sorescu aparține literaturii postbelice și se integrează generației anilor `60. Criticul Eugen Simion îl consideră un „ironist subțire” înzestrat cu o uimitoare inveție verbală. Iona face parte din trilogia Setea muntelui de sare alături de Paracliserul și Matca. Piesa poate fi interpretată ca metaforă a singurătății, a morții și a destinului, ascunzând idei profunde și simboluri dezvoltate de singurul personaj care, prin dedublare, își pune întrebări și-și răspunde, subliniind în felul acesta sensul pe care dramaturgul însuși l-a dat – oglindirea singurătății omului în fața destinului. Tema generală este, așadar, destinul tragic al individului moder, care trăiește acut sentimentul alienării și care face eforturi disperate pentru a-și asuma propriul destin. Caracterul general al dramei este dat și de cuvintele autorului: „Iona sunt eu”.

Inspirată din mitul biblic, Iona de Marin Sorescu nu prezintă însă o temă individuală, iar legăturile cu textul biblic sunt minime: dramaturgul păstrează doar numele personajului, ocupația lui – aceea de pescar și faptul că este înghițit de un pește uriaș.

Drama, pe care autorul o subintitulează „tragedie în patru acte”, este alcătuită din patru tablouri, în raport de simetrie prin spațiul diegetic: tablourile I-IV – afară, tablourile II-III – înăuntru, sugerându-se un spațiu închis. Textul este realizat sub forma unui monolog dialogat, Iona, fiind singurul personaj, vorbește cu el însuși, absența unui interlocutor validând tema singurătății, a alienării. De-a lungul celor patru tablouri, Iona dă naștere la interogații existențiale grave, la viață și la moarte, la libertate, destin. Prin aceasta, piesa se încadrează în teatrul de idei, devenind un adevărat poem dramatic al neliniștei metafizice.

În tabloul I, Iona este prezentat ca un pescar lipsit de noroc, un om care-și poartă crucea, împăcat cu destinul său și care „își vede de treaba lui”. El vorbește cu dublul său, dar își pierde ecoul, accentuându-i-se astfel dimensiunea tragică.  Cu toate acestea, are un ideal – să prindă peștele uriaș, imagine simbolică a unui totem, strămoșul comun al întregului neam de pescari. Ironia face însă ca peștele uriaș să-l prindă pe el, Iona devenind din vănător vânat. Se proiectează două simboluri fundamentale: marea, ca orizont al așteptării, aspirației și iuziei totodată și acvariul, imagine a unui univers pervertit, limitat.

Tabloul al II-lea se petrece în burta primului pește; Iona își amintește că a fost înghițit de un pește, dar nu mai știe dacă a fost înghițit de viu sau de mort. Eroul lui Marin Sorescu trăiește momentul dramatic al pierderii ecoului care îl condamnă definitiv la singurătate. Este subliniată teama de tăcere a lui Iona și nevoia de comunicare într-o lume a singurătății. Încearcă să se convingă că este liber, că poate face ce vrea, chiar să și tacă, pentru a-și demonstra că nu-i este frică, dar continuă să vorbească, întărind astfel ideea că logosul este expresia supraviețuirii.

Treptat, Iona începe să-și conștientizeze condiția. Descoperă uimit că are asupra lui un cuțit – simbol al acțiunii conștiente, cuțit cu care deocamdată începe să facă ferestre – semn al nevoii de eliberare din propriul destin, din limitarea pe care o impune condiția umană.

Tema morții, exprimată metaforic în imaginea somnului („De ce trebuie să se culce toți oamenii la sfârșitul vieții?”), evidențiază ideea predestinării. Gravitatea reflecției asupra relației dintre viață și moarte este atenuată într-o replică de un lirism profund: „Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a fâcut întuneric în mâna dreaptă și în salcâmul din fața casei. Trebuie să stâng cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse […]. Și-am lăsat vorbă, în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul să fie dat lumii de pomană”.

Tabloul al III-lea amplifică singurătatea lui Iona prin prezența celor doi pescari numiți generic: „Pescarul 1” și „Pescarul 2”. Iona mimează dialogul cu cei doi pescari, care sunt surzi și muți, însă replicile lui ilustrează absurdul existenței. De-a lungul tabloului, Iona dă naștere la meditații amare pe tema curgerii timpului: „Un sfert de viață îl petrecem făcând legături. Tot felul de legături între idei și fluturi, între lucruri și praf. Totul curge așa de repede și noi tot mai facem legături între subiect și predicat”. Conștient că omului îi scapă întotdeauna ceva în viață, că nu-și poate împlini toate idealurile,
Iona formulează rugămintea de a fi născut din nou, pentru a avea șansa de a-și remedia destinul.

Acțiunea se desfășoară în interiorul unui al doilea pește, care l-a înghițit pe primul – motiv al limitării impuse de condiția umană. Metaforic vorbind, existența omului este un șir de limitări, idee transmisă în piesa lui Marin Sorescu prin imaginea nesfârșitului și de burți de pește. 

Ca și în celelalte tablouri, indicațiile scenice oferă informații care definesc condiția personajului. Aici, prezența unei mori de vând îl transformă pe Iona într-un personaj care trăiește în lumea iluziei, însă, față de celebrul Don Quijote, omul modern reprezentat de Iona nu mai acceptă cu la fel de multă dezinvoltură iluziile. Astfel, moara de vânt devinde un simbol al zădărniciei.

Din nevoia de a-și atenua singurătatea, Iona gândește prezența geamănului, sugerând ciclicitatea vieții, dar și faptul că oamenii sunt supuși condiției lor de muritor: „Neglijezi azi, neglijezi mâine, ajungi să nu-ți mai vezi fratele, geamănul.”. Dacă dedublarea se manifestă până în acest moment la nivel verbal, de aici înainte ea devine dedublare a propriei ființe.

În acest tablou, Iona face o descoperire surprinzătoare, și anume că în loc de el este „tot o unghie. Una puternică, neîmblânzită, ca de la piciorul lui Dumnezeu. O unghie care sparge încălțămintea și iese afară la lumină ca o sabie goală”. Unghia-sabie semnifică acțiunea conștientă și prefigurează eliberarea din final.

În tabloul al IV-lea, indicația scenică aduce precizarea că Iona a ieșit din burta ultimului pește și se află într-un loc care seamănă cu o peșteră. Apar în scena din nou cei doi pescari cu bârnele pe umeri, iar Iona se întreabă nedumerit de ce întâlnește mereu aceiași oameni. Sentimentul singurătății este copleșitor, de aceea Iona exclamă: „E tare greu să fii singur!”.

Punctul culminant al acestei scene este cel al regăsirii numelei: „Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.”. Măreția personajului constă în gestul său final: Iona își spintecă burta, așa cum făcuse și cu șirul de burți de pește. Gestul său este, firește, unul simbolic și nu o sinucidere: „Răzbim noi cumva la lumină!”.

În drama Iona pot fi identificare câteva motive și simboluri funtamentale: motivul labirintului (simbolizează spațiul inișierii prin cunoaștere), motivul peștelui , motivul apei/al mării (sugerează existența plină de iluzii), motivul solitudinii.

Drama Iona aparține teatrului modern, Marin Sorescu renunțând la formele dramaturgiei tradiționale, promovând preferința pentru teatrul parabolic, pentru teatrul absurdului, pentru alăturarea elementelor comice și a elementelor tragice, pentru decorul stilizat, simbolic și nu în ultimul rând, pentru limbajul încifrat, uneori dezarticulat.