George Bacovia, Plumb

Lirica interbelică se constituie într-o perioadă de mare diversitate în ceea ce privește temele și motivele abordate, cât și în privința limbajului și a formulelor estetice. Poezia interbelică ajunge să se sincronizeze cu marea poezie europeană , fenomen teoretizat la noi de E. Lovinescu.

George Bacovia este asimilat perioadei interbelice și va prelungi în opera lui printr-o retorică originală trăsături ale simbolismului european, dar va aduce și elemente de poezie modernistă construind un univers poetic cu totul original, produs al unui nou tip de sensibilitate poetică. S-a spus despre Bacovia că este un simbolist de un tip aparte, nu un simbolist pur, ci unul „primitiv” (Nicolae Manolescu), în sensul renunțării la procedeele sofisticate, rafinate ale curentului simbolist și al cultivării unui limbaj mai „realist” prin care Bacovia a încercat o depoetizare a lirismului. Asimilând trăsăturile simbolismului european, George Bacovia îl depășește putând fi socotit un predecesor al moderniștilor perioadei interbelice. Observând fenomenul de reducție a proceselor simboliste, Mircea Scarlat consideră mai potrivit conceptul de „bacovianism” pentru definirea universului poetic profund original al autorului volumului Plumb.

Poezia Plumb apare în deschiderea volumului cu același nume, publicat în 1916, și este o artă poetică mai puțin convențională, deoarece exprimă în termeni reprezentativi pentru câmpul semantic al morții condiția creatorului în societate. Textul lui Bacovia este însă o artă poetică implicită cu valoare de crez poetic, creând niște linii directoare după care se dezvoltă întreaga operă a autorului. Există indirect conturată o imagine a poetului marginalizat de societate, damnat să trăiască într-un spațiu claustrant, care reliefează imaginea creatorului în raport cu spațiul exterior.

Titlul reprezintă simbolul central al poeziei, plumbul sugerând apăsarea sufletească, incapacitatea de adaptare a eului liric (în ipostaza de creator) la lumea contemporană lui, fragilitatea ființei umane, creând o senzație de claustrare prin opacitate (sugerată de culoarea gri), stări accentuate de simboluri din câmpul semantic al morții: cavourile (care sugerează închiderea într-un spațiu al morții), coroanele, sicriele. Toate acestea, asociate simbolului central („sicriele de plumb”, „coroanele de plumb”) sunt pretexte care îmbracă stări, precum disperarea, angoasa, ale eului liric care devine conștient de incapacitatea evadării în iubire.

Universul tematic al poeziei este exprimat  în mod concentrat cuprinzând teme precum moartea, dragostea, natura, imaginea creatorului. Condiția poetului izolat într-o societatea lipsită de aspirații și artificială, temă principală a poeziei, este marcată de sentimentul singurătății, imposibilitatea comunicării și a evadării.

Textul este structurat în două secvențe poetice care corespund celor două planuri ale realității: proiecția realității exterioare, sugerată de cimitir, cavou, sicrie și realitatea interioară, simbolizată de spațiul sufocant pentru eul poetic, de sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu disperare. Cele două secvențe sunt în legătură prin reluarea laitmotivului plumb, dar și prin imaginea cavoului care reprezintă corespondentul  lumii exterioare în interioritatea poetică.

Prima secvență poetică reliefează imaginea creatorului claustrat, spațiul închis provoacându-i disconfortul, suprins prin elemente constitutive ale cadrului morții: cavouri, sicrie, flori, coroane, vânt, frig, veșmântul funerar. Presentimentul morții este insinuat încă din incipit prin verbul la imperfect cu epitet „dormeau adânc”, creând o atmosferă monotonă, rigidă, fără nicio schimbare de ritm, sugerând continuitatea stării de somn, de împietrire. Timpul imperfect desemnează trecutul nedeterminat, permanența unei stări de angoasă, de nevroză, ca rezultat al damnării poetului de a trăi un „sfârșit continuu” (Ion Caraion).

Ca mai toți simboliștii, și Bacovia a fost atras de magia corespondențelor ori  de tehnica sinesteziilor. Poetul român acordă culorilor anumite semnificații, le asociază unor stări afective, le expune într-un mod cu totul inedit. Griul, negrul, galbenul (culoare plumbului în precipitat), își pierd statutul de simple reflexe cromatice, intrând în categoria afectelor.  Nu întâmplător Mihail Petroveanu îl numea pe Bacovia „compozitor în vorbe și pictor în cuvinte”. Cu observația că la Bacovia picturalul, culoarea nu au nimic decorativ, sau, dacă, într-o primă instanță ele au rolul de a reda o ambianță, de a configura un decor, într-o a doua etapă a structurării viziunii lirice, culorile sunt transpuse dintr-un regim al senzorialității pure într-un domeniu al afectivității. Senzația se preschimbă în sentiment, culorile conotează stări sufletești de o mare diversitate. Culorile bacoviene sunt concentrate, ele devin strigăte ale sufletului și ale trăirii.

Sentimentul de pustietate și singurătate, trăirea acută a durerii sunt elemenete expresioniste realizate astfel pe baza corespondențelor (cu sentimentele). Natura în lirica simbolistă este o temă artificiu, un spațiu restrâns care creeză disconfortul, neliniștea eului liric, un loc al corespondențelor și nu un fundal, ca la romantici. „Sicriele de plumb” devin simboluri ale limitării, traducând incapacitatea de adaptare a eului liric la mediul social sau pot reprezenta conotații ale odăii care generează sentimentul de sufocare interioară. Vântul sugerează singurătatea disconfortantă printr-o imagine ușor stridentă: scârțâitul coroanelor, imgaine care accentuează irascibilitatea eului liric și este generatoare de nevroză. („Stam singur în cavou și era vânt/Și scârțâiau coroanele de plumb”). Chiar și florile, elemente ale vitalității, sunt convertite în simboluri ale morții, ale prăbușirii interioare, sugerând apropierea sfârșitului. „Orice reprezentare (fiind vorba de tablouri de natură) e distrusă, desfigurată ca o față de pe care s-a scurs fardul.” (Nicolae Manolescu)

Cea de-a doua secvență poetică debutează sub semnul tragicului existențial. Versul „Dormea întors amorul meu de plumb” sugerează încremenirea sentimentului iubirii, lipsa afectivității și incapacitatea senzibilizării, având drept consecință prăbușirea interioară a eului liric care nu se mai poate salva. Bacovia nu glorifică moartea, ci o detestă. Iubirea este de asemenea subordonată morții, deoarece, deși sentimentul este invocat cu disperare, iubirea nu îi oferă eului liric posibilitatea evadării și a echilibrului sufletesc. Iubirea nu mai constituie un ideal, un univers compesatoriu pentru eul liric, o modalitate de evadare din realitatea monotonă ca în lirica romantică (unde cuplul de îndrăgostiți reface perechea adamică proiectată pe un fundal al naturii paradisiace), ci o scufundare în infern. Spațiul interior, descris în cea de-a doua strofă, este o sugestie a angoasei prin care eul liric trece odată cu pierderea oricărei speranțe. „Aripile de plumb” sugerează căderea grea, surdă a eului liric, scufundarea în infern, iar încercarea de salvare este iluzorie: „și-am început să-l strig”. Alienarea este reprezentată prin stări antitetice, accentuând labilitatea psihică, vulnerabilitatea ființei umane, instabilitatea sufletească a eului liric, generatoare de stări nevrotice, degradarea fiind interiorizată prin elemente exterioare care, deși dau impresia de limbaj elementar, sunt corespondențe care descriu trăirile interioare ale poetului. Senzațiile tactile (vântul, frigul), auditive („scârțâiau coroanele”) sunt folosite pentru a accentua stările eului liric.

Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității: verbe la persoana întâi („stam”, „am început”),  pronume posesive la persoana întâi („amorul meu”), sentimentul de solitudine fiind exprimat sub forma monologului liric „al unui eu fantomatic” (Nicolae Manolescu).

La nivel fonetic, poezia bacoviană se caracterizează prin repetiția obsesivă a anumitor sunete (consoane dure, vocale închise) care creează muzicalitate, tradusă însă prin disonanțe, dizarmonii, sonoritate greoaie, lugubră, care sugerează trăirile apăsătoare ale eului liric, dând sentimentul golului existențial, al absenței, al vidului lăuntric. Simetria construcțiilor  poetice (versurile celor două strofe debutează amândouă cu verbul la imperfect „dormeau), repetiția simetrică a simbolului central „plumb” (la mijlocul celui de-al doilea vers și la sfârșitul primului și ultimului vers în ambele catrene) întăresc sentimentul claustrării și creeză impresia de nevroză, de teroare a concretului, a realului.

Aidoma lui Eminescu, poet care a asimilat elementele romantismului european, depășind acest curent și prefigurând simbolismul și modernismul interbelic, Bacovia a valorificat toate procedeele simboliste reușind să depășească tiparul ideologic și să anticipeze poezia modernă. Nicolae Manolescu vorbește în acest sens despre „un veritabil antisimbolism”: „Bacovia este întâiul nostru antipoet în sensul modern: expresivitatea lui excesivă, disonanțele, primitivismul, coloristica internă, amestecul de patetic și umor, ... îl fac să traverseze dinspre simbolism spre epoca modernă cu iuțeala unei comete...”.