Flori de mucigai, Tudor Arghezi

Lirica românească interbelică, aflată sub teoretizările lui E. Lovinescu, preia modele estetice novatoare, inedite, impunând voci originale precum cea a lui George Bacovia, a lui Ion Barbu, Tudor Arghezi, dar și Lucian Blaga.

În cazul lui Tudor Arghezi se poate vorbi despre o poezie a „dramelor metafizice” și despre o estetică a urâtului, ultima avându-și sursa în concepția baudelaireană asupra poeziei. Arghezi este primul poet din literatura română care valorifică estetica urâtului, mizând pe capacitatea limbajului poetic de a transforma orice cuvânt, „orice materie lexicală în materie poetică” (Solomon Marcus). Poet meșteșugar al cuvântului, Tudor Arghezi, este în egală măsură un inovator pe baza tradiției. Un anume segment al operei argheziene poate fi încadrat în tradiționalismul interbelic (prin surprinderea realității autohtone și prin elogiul eforturilor generațiilor trecute pe care se clădește generația modernă), dar, în expresia poetică, Arghezi rămâne însă un poet modernist.

Așa cum „florile răului” definesc creația lui Charles Baudelaire, „florile de mucegai” reprezintă, în poezia lui Tudor Arghezi, metafora care definește spațiul carceral și aderarea la un nou tip de estetică. Estetica urâtului exprimă punctul ultim al descompunerii umane și a naturii de la care poate începe o nouă purificare. Tudor Arghezi proclamă estetica urâtului drept una dintre cele mai șocante creații de frumos din literatura română, introducând în domeniul marii arte a cuvântului termeni din toate sferele vocabularului, multe dintre el fiind evitate pănâ la el, considerate inexpresive sau vulgare. Sunt reprezentate în această etapă a creației aproape toate categoriile negativului (grotescul, diformul, urâtul).

Volumul Flori de mucigai (1931) este o consecință a scurtei perioade de detenție a poetului la închisoarea Văcărești. Poezia definitorie pentru acest volum, artă poetică modernă, este cea care dă titlul omonim. Lumea carcerală a celor patru pereți este surprinsă de poet cu o vizibilă atracție pentru detalii. Sentimentul predominaant este al singurătății, iar tonul nu e de revelație, ci de adâncire într-un univers al tenebrelor, pentru că, după cum poetul însuși afirmă, întregul zbucium existențial se consumă: „Pe întuneric, în singurătate/ Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan”.

Stihurile din Flori de mucigai, rod al unei suferințe profunde, par scrise în întunericul absolut al închisorii, spațiu al recluziunii unde omenescul supraviețuieste cu dificultăți enorme. Singurătatea se definește ca o stare de izolare totală de Dumnezeu, specifică spațiilor infernale, iar poezia devine singurul mijloc de salvare prin purificare estetică.

Lumea tenebrelor, a infernului relevă chinurile omului în spațiul întunecat al recluziunii forțate, improprii creației artistice, rămase pentru poet singura salvare. „Unghia îngerească”, metaforă a harului divin, este supusă și ea degradării, căci „s-a tocit”, adică și-a piedut puterea de creație, poetul coborând dinspre angelic spre demonic. Timpul pare să-și piardă la rându-i dimensiunea cunoscută, căci stihurile sunt „fără an”, într-o relativizare temporală derutantă. Singurul sentiment dominant în acest spațiu este cel al morții. Stihurile sunt „de groapă”, omul fiind supus unei privațiuni extreme exprimate prin metafore cutremurătoare: „sete de apă”, „foame de scrum”. Imaginea expresionistă a lumii decăzute formate din ipostazele îngerilor căzuți accentuează dramatismul condiției umane.

Titlul poeziei este semnificativ: dacă florile pot simboliza puritatea, organicul neatins de adierea morții, mucegaiul în schimb este expresia decăderii, a scufundării în abisul sordid al existenței. Antiteza prin care se construiește titlul este similară celei din Florile răului lui Charles Baudelaire. Astfel, stihurile „de groapă,/ De sete de apă/ Și de foame de scrum” se instituie într-un recviem al morții în opoziție cu vegetalul și lumina înmagazinate în flori.

Urâtul se află în opoziție cu divinul, fiind o modalitate de anihilare a condiției originare. În poezia lui Arghezi, sensurile acestui concept suferă o metamorfoză uimitoare, invazia urâtului însemnând de fapt o nouă șansă de renaștere a lumii. Urâtul există, așadar, ca modalitate de germinare a esteticului, ca formă de exprimare a frumosului.

Atmosfera sufocantă a spațiului de recluziune presupune o desprindere a ființei de orice manifestare umană: spațiul închis depersonalizează, coborându-l pe individ la o condiție inferioară. Carnalul, grotescul predomină în lumea plină de mocirlă, cătușe, lanțuri, zăbrele, păduchi, șobolani, mucegai și întuneric. Sub efectul acestor elemente, întregul se destramă și asistăm la anihilarea ordinii prin dezordine. Elementele omogene se transformă în „scrum” și în „sete de apă”. Ploaia, apa revine precum la poeții simboliști, nu ca mijloc de purificare, ci ca potențare a descompunerii, a disoluțiui eului.

Lumea temnițelor reprezintă în poezia lui Arghezi treapta cea mai de jos a universului uman, sfera infernală a existenței, unde forțele divine sunt absente sau nu își manifestă decât cu mare greutate prezența. De aceea, puterile eului liric în actul creației sunt „neajutate”, lipsite de potențialul divin, fiindcă nici taurul, nici leul, nici vulturul, animale sacre, totemicfe, nu-l pot salva pe creator din acest spațiu al damnării. Evangheliștii, în număr simbolic, nu sunt o imagine a salvării celui claustrat într-un univers concentrațional, unde nimic nu se întrupează, degradarea și moartea fiind fenomenele predominante. Evocarea, prin absența lor, are semnificația părăsirii omului, a creatorului, a izgonirii și prăbușirii lui pănă în bolgiile infernului. Creatorul este privat deci de harul divin.

Faptul că în Flori de mucigai poetul scrijelește stihurile „cu unghia de la mâna stânga” este simbolic, sugerând schimbarea valorilor unei lumi care a pierdut legătura cu absolutul și cu divinitatea. Din nevoia disperată de exprimare și de comunicare, creatorul transformă spațiul ostil într-un spațiu al creației împotriva parcă voinței divine.

Flori de mucigai reprezintă un moment important în modernizarea expresiei poetice fiind un punct de referință pentru poezia argheziană și pentru lirica românească interbelică.