Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu - caracterizare

Primul beneficiar al efervescenței culturale interbelice, perioadă de maximă deschidere a culturii române către ideile și manifestările culturale occidentale, a fost romanul: în numai două decenii romanul românesc a traversat vârste și formule variate, trecând de la realismul epic, orientat exclusiv spre lumea exterioară, la realismul subiectiv, interesat de viața interioară. Odată cu romanul de analiză psihologică, romanul românesc trece într-o altă etapă, de la doricul care „aparține unei vârste biblice de la început și unui creator la fel de impasibil ca și Creatorul”, la ionicul care înseamnă „psihologism și analiză, iar reflecția începe să tragă viața de mânecă” (Nicolae Manolescu, Arca lui Noe).

Personajul este o existență fictivă, integrată în sistemul de interacțiuni al structurii narative, construită după modelul realității sau plăsmuită de fantezia scriitorului, purtător al mesajului operei literare, numit de altfel „ființă de hârtie” (Rolland Barthes). În literatură, categoria personajului reflectă o anumită viziune despre lume a scriitorilor în diverse epoci culturale. Astfel, în proza secolului al XX-lea, regăsim personaje interogative în raport cu lumea și cu propria existență, personaje marginale, absurde sau inadaptate, particularitățile de construcție a personajului fiind relevate prin analiză și introspecție, monolog interior, fluxul conștiinței, memoria afectivă.

 Ștefan Gheorghidiu, protagonistul și personajul-narator al romanului, este un intelectual care tânjește la lumea ideilor, a cărților și care are impresia că s-a izolat de realitatea materială imediată. Absolvent al facultății de filosofie, Gheorghidiu trăiește drama intelectualului lucid care aspiră la absolut, iar prin intermediul lui, autorul introduce în literatura română un nou tip de personaj – intelectualul ca structură de caracter: „La Camil Petrescu e vorba de intelectuali, de oameni care prin însăși natura lor tind să cunoască ce se petrece cu ei, refuză să trăiască altfel decât conștient; prin urmare, fac din problema lămuririi rațiunilor existenței o chestiune vizuală.” (Ovid Crohmălniceanu)

 Din punctul de vedere al compoziției, romanul cuprinde două părți: povestea de iubire dintre Ștefan și Ela și jurnalul eroului aflat pe frontul Primului Război Mondial. Cele două planuri sunt unificate de prezența unei singure conștiințe care se autodefinește în raport cu lumea înconjurătoare. Astfel, personajul-narator Gheorghidiu, se raportează la două planuri temporale: timpul cronologic (în care consemnează întâmplările de pe front) și timpul psihologic (în care protagonistul rememorează drama iubirii). Modul de a fi al protagonistului se reflectă în modul în care el povestește: spirit analitic, intelectualist și critic, personajul-narator va produce o narațiune în care epicul propriu-zis este subordonat anallizei și interpretării. De altfel, toate observațiile din roman asupra personajului intră în sfera autocaracterizării.

Eroii se cunosc din anii studenției, sentimentul născându-se din admirație, duioșie și mai ales din orgoliu, după cum însuși Gheorghidiu mărturisește: „începusem să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea despre mine fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase fete și cred că acest orgoliu a constituit baza următoare iubiri.” Criticul Dumitru Micu apreciază că „vanitatea de a fi iubit de o femeie frumoasă devine la el stimulul pasiunii.”.

Căsătoria este liniștită o vreme, mai ales că cei doi duc o căsnicie cuminte, fără posibilități materiale. Moștenirea le schimbă cursul existenței, lansându-i pe cei doi tineri în lumea mondenă, ceea ce îi oferă lui Gheorghidiu posibilitatea de a trăi lăuntric, de a reflecta asupra existenței lui individuale, asupra conflictului cu sine însuși pentru că afectul și intelectul vor fi într-o permanentă luptă. Formula aleasă este cea a monologului interior. Gheorghidiu recunoaște că este predispus spre introspecție, spre construirea unei ipoteze despre lucrurile care îl preocupă, așa încât starea sa specifică este „măcinarea sufletească”, „foiala de șerpi”: „Nopțile mi le petreceam în lungi insomnii uscate și mistuitoare.”. Se victimizează, transformând orice întâmplare minoră în dezastru sufletesc, fiindcă nu suportă să fie contrariat: „pot transforma însă mici incidente în adevărate catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu.” Sentimentul este mânat de o luciditate niciodată părăsită, Ștefan Gheorghidiu disecând faptele și înmulțind argumentele pentru infidelitatea Elei.

Deși anonimă, o doamnă în vârstă are rolul unei cutii de rezonanță, caracterizându-l direct. Nu de puține ori, ea îi spune lui Gheorghidiu: „Atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare!”. Îl scoate din rândul celorlalți oameni prin tendința de a despica firul în patru, care se traduce nu numai prin hipersensibilitate, dar și prin predispoziția de a exagera chiar și în privința celui mai banal lucru: „Dumneata ești dintre cei care fac mofturi interminabile și la masă. Dintre aceia care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare.”.

De altfel, Ștefan Gheorghidiu este conștient de concepția eronată a celorlalți asupra caracterului său, intransigența fiind cea care-l face insuportabil în ochii cunoscuților: „aveam o reputație de o imensă răutate”, „... mă decretau lacom, egoist și lipsit de caracter”. Ca un „jucător de instrucție maniac și bolnav”, își analizează nefericirea și gelozia, dar, caracterizat de ipocrizie, nu are curajul să le recunoască: „Nu, n-am fost nicio secundă gelos, deși am suferit atâta din cauza iubirii.” Când îi reproșează Elei flirtul cu G., ea îi reproșează hipersensibilitatea: „Ești de o sensibilitate imposibilă!”. De asemenea, de față cu el, îl caracterizează direct, evidențiind faptul că este intransigent și nu acceptă compromisul în nicio situație: „Așa e totdeauna... pune în toate o patimă.”.

Orgolios, personajul își poartă suferința ca pe o medalie. Limbajul îi este sfidător atunci când discută despre lucuri care îl privesc, cum ar fi cele din scena de la popotă când îi sancționează drastic pe interlocutori: „Nu cunoașteți nimic din psihologia dragostei. Folosiți un material nediferențiat. Discutați mai bine ce vă pricepeți.”.

Deși ar fi putut să evite participarea la război, Gheorghidiu se înrolează voluntar din dorința de a trăi această experiență esențială și a act moralmente necesar, experiență a confruntării directe cu moartea care lasă definitiv înn umbră experiența iubirii. Drama colectivă a războiului anulează drama personală, cea a iubirii. Războiul este demitizat și prezentat așa cum se reflectă în conștiința combatantului: monstruos și absurd. Cunoscând amenințarea continuă a morții, Gheorghidiu vede și aspectele pozitive ale experienței înfricoșătoare pe care o trăiește, folosind-o ca pe un prilej de autocunoaștere: „Drama războiului nu e numai amenințarea continuă a morții, frigul și foamea, cât această permanentă verificare sufleteaască, acest continuu conflict al eului tău care cunoaște altfel ceea ce cunoștea într-un anumit fel.”.

Ca intelectual, Ștefan Gheorghidiu se apropie pentru întâia dată de ceilalți de care până acum se simțea despărțit: „Oamenii aceștia, convoi cu mine, camarazii mei sunt singurul spirit acum pe lume pentru mine și orice gest al lor mă înduioșează ca gesturile unui copil drag.” Suferința din gelozie i se pare acum prea puțin importantă, deoarece cunoaște suferința fizică, frigul, foamea, boala, durerea. Identificat cu ceilalți, Gheorghidiu nici nu mai folosește persoana I singular, ci plural: „cădem cu sufletele rupte în genunchi, ne aruncăm pe jos, suntem acoperiți de pământ”, „suntem condamnați cu fiecare lovitură și după fiecare parcă grațiați”. Prea mândru ca să dezerteze și prea interesat de ceea ce i se întâmplă, Gheorghidiu finalizează experiența războiului îmbogățit sufletește și gata abia acum să rupă definitv relația cu Ela de care îl leagă „tot trecutul”.

Pentru personajele lui Camil Petrescu, „câtă luciditate atâta conștiință, câtă conștiință atâta pasiune și deci atâta dramă.” Gheorghidiu își rememorează experiența conjugală, trăirile sunt puternice și întâmplările deosebite. Ștefan este în fond un inadaptat și, până la urmă, un învins așa cum remarcă criticul G. Călinescu: „el e un filosof într-o lume de neștiutori de carte cinici.”.