Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu - roman modern de analiză psihologică

Primul beneficiar al efervescenței culturale interbelice, perioadă de maximă deschidere a culturii române către ideile și manifestările culturale occidentale, a fost romanul: în numai două decenii romanul românesc a traversat vârste și formule variate, trecând de la realismul epic, orientat exclusiv spre lumea exterioară, la realismul subiectiv, interesat de viața interioară, experimentând totodată și formule inedite (jurnalul, antiromanul, reportajul, romanul mitic etc).

Odată cu romanul de analiză psihologică, romanul românesc trece într-o altă etapă, de la doricul care „aparține unei vârste biblice de la început și unui creator la fel de impasibil ca și Creatorul”, la ionicul care înseamnă „psihologism și analiză, iar reflecția începe să tragă viața de mânecă” (Nicolae Manolescu, Arca lui Noe).Perspectiva narativă subiectivă, tehnica memoriei involuntare, autenticitatea, confesiunea la persoana I, necesitatea de a oferi viziuni asupra lumii și nu fotografii ale acesteia, stilul anticalofil, introspecția, universul citadin și problematica intelectualului sunt elemente componente ale codului estetic modernist care va rămâne fără dubiu legat de numele lui Camil Petrescu. În creația sa un loc aparte îl ocupă romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930).

Din punctul de vedere al compoziției, romanul, așa cum arată și titlul, cuprinde două părți: prima parte este relatarea poveștii de iubire dintre Ștefan și Ela, iar partea a doua este jurnalul eroului aflat pe frontul Primului Război Mondial. Cele două planuri sunt unificate de prezența unei singure conștiințe care se autodefinește în raport cu lumea înconjurătoare. În romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război narațiunea este realizată la persoana I ca o confesiune a personajului narator, Ștefan Gheorghidiu, perspectiva asupra evenimentelor fiind subiectivă și unică.

Acțiunea romanului începe cu al doilea plan din punct de vedere cronologic, cel al războiului, ulterior poveștii de iubire dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela. Discuția de la popota ofițerilor este un artificiu de compoziție prin care se realizează continuitatea celor două experiențe. Scena are rolul de a stabili o ordine a planurilor povestirii și de a le unifica tocmai pentru că principiul cronologic este încălcat. Strategia narativă complicată pe care o înscenează scriitorul nu este doar un exercițiu de virtuozitate. Romanul este orientat către analiza vieții interioare a personajului pe care o transmite în așa fel încât face uitată convenția ficțiunii, iar întâmplările par foarte vii, concrete, autentice – pentru că dragostea e „un viespar de neînțelese motive și de soluții înfrânte.” (Rolland Barthes)

În ceea ce privește structura interioară a romanului, se poate vorbi de descrierea monografică a unei iubiri în toate fazele ei: de geneză, de stabilizare, dar și de declin. Sentimentul este minat de o luciditate niciodată părăsită, Ștefan Gheorghidiu disecând faptele și înmulțind argumentele pentru infidelitatea Elei. Acest plan subiectiv este prezent în ambele părți ale romanului. Al doilea plan care câștigă în subiectivitate este fundalul pe care se desfășoară un întreg univers în care se consumă experiențe dramatice. Cele două planuri se dezvoltă în paralel, dar uneori interferează. Ca și la Marcel Proust, memoria involuntară (resimțită mai ales ca memorie afectivă) reînvie întâmplări trecute, dar, la Camil Petrescu, conștiința selectează acele fapte care vor conduce la opțiunea finală. Chinurile eroului provoacă o tensiune care oscilează în funție de îndoielile care îl împing sau care îl retrag din fața gestului decisiv.

Eroii se cunosc din anii studenției, sentimentul născându-se din admirație, duioșie și mai ales din orgoliu, după cum însuși Gheorghidiu mărturisește: „începusem să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea despre mine fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase fete și cred că acest orgoliu a constituit baza următoare iubiri.” Căsătoria este liniștită o vreme, mai ales că cei doi duc o căsnicie cuminte, fără posibilități materiale. Moștenirea le schimbă cursul existenței, lansându-i pe cei doi tineri în lumea mondenă, ceea ce îi oferă lui Gheorghidiu posibilitatea de a trăi lăuntric, de a reflecta asupra existenței lui individuale, asupra conflictului cu sine însuși pentru că afectul și intelectul vor fi într-o permanentă luptă. Formula aleasă este cea a monologului interior. Gheorghidiu își rememorează experiența conjugală, trăirile sunt puternice și întâmplările deosebite. Ștefan este în fond un inadaptat și, până la urmă, un învins așa cum remarcă criticul G. Călinescu: „el e un filosof într-o lume de neștiutori de carte cinici.”.

Drama războiului îl ajută pe Ștefan Gheorghidiu să redimensioneze corect drama iubirii și s-o înțeleagă prinvind lucrurile dintr-o perspectivă nouă, fiind predispus la introspecție. Cunoscând amenințarea continuă a morții, Gheorghidiu vede și aspectele pozitive ale experienței înfricoșătoare pe care o trăiește, folosind-o ca pe un prilej de autocunoaștere: „Drama războiului nu e numai amenințarea continuă a morții, frigul și foamea, cât această permanentă verificare sufleteaască, acest continuu conflict al eului tău care cunoaște altfel ceea ce cunoștea într-un anumit fel.” Craniile sfărmate de paturi de arme, trupurile prăbușite sub picioarele celor care vin din urmă, strigătele disperate ale muribunzilor sunt doar câteva imagini reținute fugitiv de către Gheorghidiu care nu mai are brusc vreme să mediteze asupra infidelității Elei.

Concentrat asupra viitorului imediat, el descoperă că singura apărarea îi sunt tovarășii de arme și că: „oriunde de jur împrejur e moarte de fier și de gloanțe”. Ca intelectual, Ștefan Gheorghidiu se apropie pentru întâia dată de ceilalți de care până acum se simțea despărțit: „Oamenii aceștia, convoi cu mine, camarazii mei sunt singurul spirit acum pe lume pentru mine și orice gest al lor mă înduioșează ca gesturile unui copil drag.” Suferința din gelozie i se pare acum prea puțin importantă, deoarece cunoaște suferința fizică, frigul, foamea, boala, durerea. Identificat cu ceilalți, Gheorghidiu nici nu mai folosește persoana I singular, ci plural: „cădem cu sufletele rupte în genunchi, ne aruncăm pe jos, suntem acoperiți de pământ”, „suntem condamnați cu fiecare lovitură și după fiecare parcă grațiați”.

Prea mândru ca să dezerteze și prea interesat de ceea ce i se întâmplă, Gheorghidiu finalizează experiența războiului îmbogățit sufletește și gata abia acum să rupă definitv relația cu Ela de care îl leagă „tot trecutul”.
Ceea ce dă unitate operei lui Camil Petrescu, „un trudnic în ale scrisului” – cum se autodefinește, este aspirația spre autenticitae. Actul de creație constituie pentru Camil Petrescu un act de cunoaștere, de descoperire și nu de invenție (după cum mărturisește în studiul teoretic  Noua structură și opera lui Marcel Proust).  Camil Petrescu pledează pentru o literatură a cunoașterii, a adevărului moral, existențial și respinge arta pentru artă, scrisul frumos care nu are altă țintă decât frumusețea în sine a expresiei. Astfel, Ultima noapte de dragoste... este un roman în care se analizează sentimentul iubirii, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit, neputința de înțelegere dintre soți, problema războiului etc.