Moromeții, Marin Preda - roman contemporan

Romanul contemporan reunește tendințe diverse îndatorate fie tradiției literare, fie tendințelor artistice mai noi. În acest context, Moromeții  lui Marin Preda ilustrează un fenomen de continuitate cu romanul realist interbelic, în speță cu cel al lui Rebreanu, dar, dacă orizontul investigat rămâne în linii mari același (lumea satului, psihologia țăranului), metodele de abordare își schimbă parțial atributele, temele câștigă în complexitate, iar personajele păstrează în multe cazuri o adâncime sufletească insondabilă, ceea ce le face greu de redus la o schemă comportamentală sau la o anumită tipologie.

Romanul Moromeții este structurat în două volume, primul apărut în 1955 și al doilea în 1967. Primul volum urmărește decăderea satului patriarhal sub legile nemiloase ale capitalismului, care așază banul mai presus de orice valoare morală, iar cel de-al doilea prezintă dispariția clasei țărănimii tradiționale, în urma unor lovituri istorice: reforma agrară din 1945 și transformarea socialistă a agriculturii, începută în 1949, care a presupus desființarea proprietății individuale asupra pământului. Distanța mare în timp a publicării celor două volume provoacă diferențe la nivelul tehnicilor narative. Dacă în volumul întâi tehnica narativă este cea a decupajului, în volumul al doilea, Preda recurge la elipsă și la tehnica rezumativă.

Titlul romanului, reprezentat de un substantiv propriu, evocă o lume patriarhală zguduită din temelii, un univers uman sfâșiat de aspirații divergente, de neînțelegere și de ură. Ca și în cazul nuvelei Moara cu noroc, titlul își dezvăluie valoarea de antifrază. Moromeții nu sunt decât un grup de persoane care trăiesc laolaltă, susținute, aproape artificial, de legăturile de sânge.

Tema romanului Moromeții este, în termenii lui Nicolae Manolescu, „deruralizarea satului” sau, dintr-o altă perspectivă propuse de Eugen Simion, „libertatea morală în luptă cu fatalitățile istoriei”. În afară de temele tradiționale precum viața satului, istoria, familia, iubirea (ilustrată prin cuplul Polina-Birică), Preda tratează și alte aspecte ale realității, surprinse de o literatură mai nouă, care pune accentul pe drama omului modern: criza comunicării, individul ca jucărie a sorții, înstrăinarea.

Lumea evocată în romanul Moromeții și cunoscută îndeaproape de Marin Preda este o lume aspră în care copilul cel mic (Niculae) este învățat de fratele mai mare (Achim) să-și câștige demnitatea, în fața băieților din sat, cu pumnii; în care femeia îndură furia bărbatului revărsată în lovituri asupra ei (Catrina, Polina, Aristița Bălosu); în care părinții, prea absorbiți de nevoile zilnice, nu-și cunosc copiii și nu se preocupă prea mult de existența lor; în care cel mai puternic se impune. Dar satul înfățișat în Moromeții are și frumusețea lui susținută de un cod moral străvechi ce răzbate din comportamentul câtorva personaje și către care se îndreaptă admirația scriitorului. Ilie Moromete ilustrează, în bună parte, acest cod, prin concepția sa despre viață, care exclude lăcomia, răutatea, invidia și impune omenia, înțelepciunea, bucuria contemplației ca valori umane fundamentale.

Deasupra tuturor acestor pasiuni ce clocotesc în viața satului se află însă o forță neînduplecată – timpul. Insidios, el lasă impresia că „avea cu oamenii nesfârșită răbdare”, ca, mai târziu, să se năpustească nemilos asupra lor. În contextul aceste mișcări perfide a timpului, Ilie Moromete pare un erou de tragedie împotriva căruia se adună lent și irevocabil forțe obscure ce îl pândesc de mult, din umbră: impozitele, datoriile, revolta fiilor mai mari, ura Guicăi. Prin Ilie Moromete se prezintă simbolic un destin tragic al omului confruntat cu o istorie absurdă, monstruoasă în fața căreia încearcă să își păstreze libertatea de gândire sau libertatea morală. Tragedia nu este doar a lui Moromete, ci și a altora care crezuseră în ordinea și stabilitatea lumii lor: Dumitru a lui Nae – redus la tăcere; Boțoghină – rămas fără o bună parte din pământ și răpus de boală; Țugurlan – arestat pentru a-l fi înfruntat pe Tache, fiul lui Aristide, în legătură cu hoția de la moară.

Subminat de legile capitalismului brutal, satul patriarhal, pentru care Ilie Moromete, Cocoșilă, Dumitru a lui Nae reprezintă niște simboluri ale frumuseții morale și ale libertății de gândire, va intra într-un proces de disoluție, prin actul colectivizării forțate. În felul lor, cei trei sunt  „ultimii țărani”. Omul, se sugerează în roman, îți poate alege o conduită, dar nu-și poate domina destinul.

Compoziția romanului denotă legăturile operei cu genul dramatic. Cele două volume prezintă întâmplări numeroase din viața eroilor, delimitate din punct de vedere temporal dar și din perspectiva impactului lor, căpătând valoarea a două acte dintr-o dramă. Acțiunea se desfășoară în Siliștea-Humești, un sat din Câmpia Dunării în care existența decurge, de generații întregi „fără conflicte mari”. Apropierea celui de-al Doilea Război Mondial nu-i lasă pe oameni să întuiască marile schimbări ce vor avea loc în viața lor. Moromete, Cocoșilă, Dumitru a lui Nae și alți câțiva săteni se întâlnesc duminica. În poiana fierarului Iocan și fac politică, citesc ziarul, comentează cu bun-simț țărănesc și cu ironie discursurile regelui sau ale parlamentarilor. Dar statul, o entitate îndepărtată și abstractă, devine dintr-o dată amenințător și nedispus să mai tolereze taxele neplătite. Lui Moromete copiii cei mari îi fură oile, caii și zestrea fetelor și fug la București să-și facă un rost. Ilie Moromete nu are altă soluție decât să vândă o parte din pământ pentru a scăpa de datorie. De altfel, cu această culminație dramatică se încheie primul volum al romanului.

Mitul paternității este distrus, ca și acela al echilibrului peren al lumii sătești. De Moromete, centrul de interes al adunărilor din poiană, nu mai amintește decât „capul lui de humă ars, făcut odată de Din Vasilescu” și uitat pe o poliță a fierăriei.

Volumul al doilea – actul secund al dramei – prezintă satul și protagoniștii după un interval de trei ani. Faptale petrecute anterior determină un curs de neoprit al celor de acum. Destrămarea familiei continuă, ca o fatalitate. Ilie Moromete nu mai este o prezență însemnată în sat și nici în sânul familiei. Satul însuși devine de necunoscut, sub conducerea comuniștilor, prins într-o țesătură de intrigi pentru putere. Odată cu Moromete se degradează și chiar dispare clasa țărănească. Volumul al doilea se caracterizează printr-o dispersie a epicului. Alături de prezentarea succintă a destinului personajelor din primul volum (Moromete își revine financiar, Guica moare, Nilă este ucis, Paraschiv se îmbolnăvește de plămâni și moare, Catrina îl părăsește pe Ilie și se mută la fata ei din prima căsătorie, Alboaica) se regăsesc relatări despre schimbarea radicală a vieții satului care ajunge „o groapă fără fund, din care nu mai încetau să iasă atâția necunoscuți”.

Dacă simetria incipi-final din primul volum dă experienței tragice a lui Moromete o aură de măreție, relația dintre începutul celui de-al doilea volum („În bine sau în rău se schimbase Moromete?”) și sfârșitul său operează o desolemnizare a situațiilor de viață prezentate, inclusiv a morții lui Ilie. De altfel, în volumul secund, Preda nu-l mai păstrează ca protagonist pe tată, ci pe fiu. Viața este o continuă trecere, prefacere – Moromeții lasă, în istorie, locul unul altuia. Părintele, cu viziunea lui despre pământ și familie, reprezintă o etapă încheiată. Discuțiile dintre Niculae ce reprezinta „istoria care se face” și Ilie Moromete care poartă în sine „întreaga istorie”, „experiența seculară pe care îl simbolizează tatăl, modul de a fi al gospodăriei țărănești” (Nicolae Manolescu) pun în lumină contrastul ireductibil dintre două epoci, dintre două tipuri de gândire.

Ca și Rebreanu, Preda construiește o monografie a satului românesc, dar în altă perioadă istorică, ilustrând tradiții (călușarii, obiceiurile de Rusalii, înmormântarea și parastasul), ritualuri (masa, secerișul), mentalități (autoritatea paternă) ale unei comunități care a moștenit din generație în generație niște valori morale și niște princpii de conviețuire armonioasă. Există în roman câteva scene de o mare forță artistică, reprezentative pentru universul patriarhal reconstituit de prozator (scena cinei, scena tăierii salcâmului etc).

În Moromeții, un roman de evenimente și nu unul psihologic, accentul cade asupra conflictelor exterioare. Tehnica utilizată este cea a acumulării treptate, iar climaxul încordării este atind în finalul volumului întâi, în scena pedepsirii cu parul a lui Paraschiv și a lui Nilă, fiii răzvrătiți împotriva autorității satului. Ilie Moromete este centrul de iradiere a nemulțumirilor. Băieții lui din prima căsătorie îl acuză de lipsa simțului practic, a vocației capitaliste de îmbogățire; Catrina intră adeseori în conflict cu soțul ei din cauza că acesta refuză să treacă casa pe numele ei; Guica îi înverșunează pe fiii din prima căsătorie împotriva tatălui lor, însă moare singură, iar Ilie refuză să meargă la înmormântare.

Conflictele interioare se plasează în plan secund și sunt dezvăluite fie prin complicitatea naratorului cu personajele, într-un discurs care are rolul de a relativiza granița dintre cele două instanțe narative (stilul indirect liber), fiie prin intermediul monologului.  Prima modalitate este folosită în cazul lui Țugurlan și a Catrinei. Monologul adresat unui interlocutor imaginar, cu inflexiuni dramatice, dezvăluie procesele de conștiință ale lui Ilie Moromete. Aceste popasuri meditative ale personajelor ca și perspectiva filosofică asupra relației omului cu timpul și cu istoria fac ca romanul Moromeții să deschidă „un drum larg prozei analitice de inspirație rurală” (Dumitru Micu).

Poziția naratorului certifică și ea apartenența operei lui Marin Preda la o altă vârstă a romanului realist-obiectiv. Exterior evenimentelor, deci extradiegetic, naratorul povestește la persoana a treia (heterodiegetic) istoria decăderii unei familii și a civilizației rurale. El știe mai mult decât personajele sale (focalizare zero) și își asumă atributele omniscienței ți ubicuității, ieșind însă din tiparele tradiționale: uneori rolul de narator este cedat unui personaj care se transformă el însuși într-un narator și-și creează un personaj, cum se întâmplă în scena în care Moromete, ridicând în picioare gardul cel nou, povestește în fața unui auditoriu improvizat povestea despre traiul familiei lui Traian Pisică. Nicolae Manolescu vede în acest procedeu „ultima vârstă a romanului doric”.
Moromeții reprezintă un roman de referință pentru proza contemporană, de o mare densitate epică, în care socialul și psihologicul concură la realizarea unei monografii a satului românesc aflat la răscrucile istoriei.