Moromeții, Marin Preda - caracterizare

Romanul contemporan reunește tendințe diverse îndatorate fie tradiției literare, fie tendințelor artistice mai noi. În acest context, Moromeții  lui Marin Preda ilustrează un fenomen de continuitate cu romanul realist interbelic, în speță cu cel al lui Rebreanu, dar, dacă orizontul investigat rămâne în linii mari același (lumea satului, psihologia țăranului), metodele de abordare își schimbă parțial atributele, temele câștigă în complexitate, iar personajele păstrează în multe cazuri o adâncime sufletească insondabilă, ceea ce le face greu de redus la o schemă comportamentală sau la o anumită tipologie.

Romanul Moromeții este structurat în două volume, primul apărut în 1955 și al doilea în 1967. Primul volum urmărește decăderea satului patriarhal sub legile nemiloase ale capitalismului, care așază banul mai presus de orice valoare morală, iar cel de-al doilea prezintă dispariția clasei țărănimii tradiționale, în urma unor lovituri istorice: reforma agrară din 1945 și transformarea socialistă a agriculturii, începută în 1949, care a presupus desființarea proprietății individuale asupra pământului.

Deși Moromeții este un roman realist, asocierea eroilor cu anumite tipuri umane, posibilă în fapt, nu este totuși suficientă pentru a le cataloga. A afirma despre Ilie că reprezintă tatăl autoritar, despre Niculae că este ambițiosul, despre Bălosu că este o întrupare a parvenitului, despre Polina că ilustrează tipul femeii voluntare nu înseamna a epuiza trăsăturile ce li se cuvin.

Protagonistul, Ilie Moromete, este un țăran mijlocaș, suprins într-un moment de criză acută și prelungită, atât a satului românesc cât și a istoriei contemporane. Caracterizarea directă făcută de narator îl înfățișează „la acea vârstă între tinerețe și bătrânețe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Absența unui portret fizic detaliat sugerează caracterul lui exponențial de „ultim țăran”, reprezentant al unei lumi arhaice care se scufundă dramatic, luând cu el, prin moartea sa, întreg universul satului patriarhal – cu legi, valori, cu un alt mod de a trăi.

Portretul moral scoate la iveală o serie de contradicții: deși este inteligent și manifestă o mare putere de pătrundere a oamenilor și a faptelor, Ilie Moromete dovedește naivități de neiertat sau măcar discutabile – crede că poate ține sub control tensiunile vechi și crescânde din familie, ignoră puterea de a face rău a Guicăi, amână trecerea casei pe numele Catrinei etc.

Titlul romanului, reprezentat de un substantiv propriu, evocă  lume satului patriarhal zguduită din temelii, un univers uman sfâșiat de aspirații divergente, de neînțelegere și de ură. Ca și în cazul nuvelei Moara cu noroc, titlul își dezvăluie valoarea de antifrază –  Moromeții nu sunt decât un grup de persoane care trăiesc laolaltă, susținute, aproape artificial, de legăturile de sânge. Tatăl își pune speranțele într-o înțelegere tacită de către ai săi a neajunsurilor suportate împreună și într-o tolerare complicede către stat a datoriilor lui mereu amânate.

Nefiind preocupat exclusiv de pământ și de bani, Moromete trăiește bucuria contemplării lumii de pe „stănoaga podiștei”, de pe ulițele satului, în așteptarea unui partener inteligent de conversație. Comportamentul său se caracterizează printr-o mare putere de disimulare, ca în scena în care agenții fiscali vin să încaseze fonciirea și Ilie se preface că nu-i vede, strigă la soție și la copii, stă cu spatele, ca mai apoi să se întoarcă brusc și să le strige: „N-am!”. Jocul continuă, căci Jupuitu scrie o chitanță pentru plata a trei mii de lei, Moromete nu obiectează, dar o întoarce pe ambele părți și apoi rotește cu inocență: „Păi nu ți-am spus că n-am?!”.

Utopia gândirii eroului se remarcă în concepția acestuia despre viața familiei și a satului. Pentru Moromete, lumea țărănească este un teritoriu al stabilității și al ordinii de neclintit, care se resimte în dorința tatășui ca feciorii să trăiască după tiparul arhaic, adoptând traiul patriarhal, protagonistul crezând în unitatea familiei.

Caracterizat direct, de către Catrina, bărbatul apare ca o fire sociabilă, atrasă de magia vorbei și nu de a faptei imediate: „Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie!”. În viziunea lui Niculae, trece ca un om sucit, imprevizibil, cu toane.

Relațiile cu celelalte personaje subliniază oscilaii e atitudine: față de Niculae este când înțelegător, când aspru și indiferent la dorințele lui; deși Paraschiv, Nilă și Achim îl aduc în pragul prăbușirii interioare și financiare, caută cu orice preț să-i aducă acasă; pe Guica nu o iartă pentru răutate și, de aceea, nu se duce la înmormântarea ei. Puterea lui de a face haz de necaz devine incomodă uneori (îl batjocorește pe Nilă care vrea să știe de ce taie acel anume salcâm), alteori stârnește hohotele celor din jur (când se oferă, la seceriș, să-i dea apă lui Paraschiv care își arsese limba cu fasolea încinsă).

Plăcerea de a povesti, reieșită din caracterizarea prin vorbe, li se impune celorlalți ca un dar de a surprinde și de a putea integra în limbaj lucruri care lor le scapă. Dacă Moromete își impune autoritatea paternă în familie, în colectiv aceasta este câștigată tocmai din acest motiv. Semnul prețuirii de care se bucură în sat este faptul că adunările din poiană nu încep fără „omul lor”.

Caracterizarea prin reacții psihologice este surprinsă în finalul volumului întâi, după fuga băieților cu caii, banii și covoarele de zestre ale fetelor, când Moromete renunță la formele cele mai dragi de exteriorizare a libertății sale spirituale: „... Moromete nu mai fu vâzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind.”.

Autocaracterizarea memorabilă plasată spre sfârșitul volumului al doilea: „... eu totdeauna am dus o viață independentă”, situează personajul în sfera oamenilor superiori, capabili de reflecție, de interogație asupra individului și a rosturilor lumii.
Ilie Moromete este construit ca o replică polemică la o întreagă istorie de personaje ilustrative pentru universul satului. El este un țăran filosof, disimulant și ironic, o prezență inedită într-o proză modernă, neorealistă, cu tematică rurală.