Moara cu noroc, Ioan Slavici - caracterizare

Ioan Slavici este considerat „părintele nuvelei românești” și supranumit „un Balzac al satului românesc”, deoarece descrie tradiții, obiceiuri, datini, relații interumane și interetnice ale satului transilvănean în secolul al XIX-lea aflat sub influențe capitaliste. Întreaga creație a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru înțelegere și chibzuință prin iubirea de oameni și prin păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere este grav sancționată de către autor. Unul din viciile pedepsite este ispita banului. Romanul Mara, nuvelele O viață pierdută, Comoara și mai ales Moara cu noroc gravitează în jurul acestei teme.

Personajul este o instanță a comunicării narative, o existență fictivă creată după modelul realității sau plăsmuită de fantezia scriitorului, purtător al mesajului operei literare, numit de altfel „ființă de hârtie” (Rolland Barthes). Lipsite de materialitate prorpie, personajele reflectă în literatură o anumimtă viziune despre lume a scriitorilor în diverse epoci culturale. Moara cu noroc, proză realistă, aduce în prim-plan oameni obișnuiți, cu defecte și calități, care înfruntă lumea din dorința de a avansa la un alt statut social și economic. Astfel, personajele construite de Ioan Slavici au rolul să ilustreze anumite principii etice. În Moara cu noroc, prin destinul cizmarului Ghiță, sunt bine relevate urmările nefaste ale dorinței îmbogățire.

Moara cu noroc a fost publicată în volumul Novele din popor în 1881 și reprezintă „prima mare nuvelă realistă din literatura română” (Nicoale Manolescu) cu elemente de analiză psihologică a personajelor. Opera lui Slavici urmărește efectele dezumanizante ale dorinței de îmbogățire pe fondul surprinderii lumii transilvănene a secolului al XIX-lea. Acțiunea este construită cronologic, evenimentele desfășurându-se pe parcusul unui an calendaristic delimitat pe baza unor coordonate religioase (Sfântul Gheorghe, Paști). Este urmărită transformarea gradată a cârciumarului Ghiță de la omul onest, harnic și care ține la valorile familiei, într-un om dominat de arghirofilie, de orgoliu și de dorința de putere. Tema dezumanizării este dublată de cea a destinului implacabil pe care Ghiță are iluzia că îl poate controla, comițând însă greșela care va conduce în final la pedeapsa capitală.

„Nuvelă solidă cu subiect de roman” (G. Călinescu), opera lui Slavici aduce în prim-plan un personaj complex, cârciumarul Ghiță, zugrăvind pe mai multe planuri conflictul dintre fondul uman cinstit și dorința de a face avere (patima banului), precum și urmările umane și psihologice ale acestuia. Ghiță, protagonistul nuvelei, este inițial un „om harnic și sârguitor”, „mereu așezat și pus pe gânduri”, un „om cu minte”, fiind caracterizat direct de către narator. La început, el nu vrea decât să strângă atâția bani cât să-și poată face un atelier unde-și va angaja zece calfe, astfel întreținându-și familia. Tot în mod direct, Ghiță este caracterizat de către soacra lui care îl descrie ca fiind „harnic și strângător și așa se gândește să adune ceva petru casa lui.”

Ulterior, dominat de patima banului, Ghiță începe să se schimbe, devenind astfel un personaj mobil, complex, „rotund”, care evoluează, transformându-se radical prin coborârea succesivă a unor trepte ale degradării morale. Momentele de slăbiciune, de strâmtoare, alternează cu cele de putere, dar cârciumarul este angrenat într-un proces de degradare căruia nu-i poate ține piept: „Dacă la început Ghiță este un personaj tulbure, indecis și moale, în lupta cu tumultuosul Lică, el se îndarjește și se fortifică (parte sub infleunța spiritului justițiar al lui Pintea), până-ntr-acolo încât este gata să jertfească totul pentru a obține răzbunarea dorită.” (Mircea Popa)

În cea mai mare parte a nuvelei, Ghiță este caracterizat indirect prin modul în care gândește și acționează, subliniat prin folosirea monologului interior care îi relevă frământările și trăirile.

Apariția lui Lică la moară reprezintă o concretizare a temerilor lui Ghiță, o apariție fatală care strică bunul mers al lucrurilor și momentul în care acesta este angrenat în procesul de dezumanizare. Ana îl descrie de la bun început pe sămădău ca pe un „om rău și primejdios”. Deși Ghiță pare a avea aceeași bănuială, apare o contradicție interioară din cauza faptului că la Moara cu noroc nimeni nu putea sta fără voia lui Lică. Cârciumarul se opune încercărilor sămădăului de a-l supune, însă Lică este mult mai puternic, reușind să-și impună condițiile fără a oferi ceva concret, ceea ce conduce la suprimarea libertății și autonomiei cârciumarului. Astfel, în sufletul lui Ghiță se instalează treptat neliniștea. Simțindu-se fascinat și totodată înspăimântat de tăria de caracter a sămădăului, cizmarul se lasă antrenat, direct sau indirect, în afacerile necinstite ale lui Lică, surprinzându-se gradat etapele degradării umane și psihologice a personajului care, după cum afirmă Magdalena Popescu, poate fi perceput ca „un Lică în devenire”.

Viața exterioară a lui Ghiță este subordonată și detașată de viața lui interioară, de frământările din mintea și sufletul lui. Slavici dirijează destinul eroului prin mijloace psihologice profunde, sondând reacții, gânduri, trăiri în cele mai adânci zone ale conștiinței personajului, mai ale prin monologuri interioare. Ghiță se autoiluzionează și ajunge să se scuze lamentabil, justificându-și sieși faptele prin nevoia păstrării echilibrului inițial și a protejării familiei, de fapt toate acestea fiind determinate și alimentate de dorința de îmbogățire și de putere: „Ei, ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea?! Nici cocoșatul nu e vinovat că are cocoașă! El mai mult ca oricine și-ar dori să n-o aibă!”

Acțiunile, gândurile și atitudinea lui Ghiță scot la iveală nesiguranța care-l domină, teama și suspiciunea instalate definitiv în el când intră în cârdășie cu Lică. De aceea, încearcă să-și asigure câteva măsuri de precauție: pistoale, doi câine ciobănești, își angajează o slugă credincioasă, dar, cu toate acestea, teama și zbuciumul nu îl părăsesc.

Cârciumarul ajunge să decadă treptat din cauza cârdășei cu sămădăul, personificare a destinului său pe care ar fi trebuit să îl înfrunte. Bărbatul devine ursuz, brutal cu Ana căreia îi lasă în momentele de tandrețe vânătăi pe braț – dovadă a puternicei tensiuni interioare. Se îndepărtează de familie, ascunzându-și neliniștea și temerile, dar mai ales relația cu Lică.

Abil cunoscător al psihologiei umane, sămădăul exploatează punctele vulnerabile ale lui Ghiță, ajungând în final nu doar să-l transforme în sluga sa, ci să-i zdruncine echilibrul interior. Dragostea pentru bani este unealta cu care sămădăul reușește să și-l facă tovarăș pe cârciumar, Lică oferindu-i șansa de a se îmbogăți cu rapiditate, alimentându-i astfel patima înavuțirii. Dorința de a fi perceput ca om onest este o altă slăbiciune a lui Ghiță pe care Lică o urmărește pentru a-l domina, procedând în așa fel încât cârciumarul să fe acuzat de complicitate la jefuirea arendașului.

Momentul judecării lui Ghiță este una dintre etapele definitorii ale decăderii morale a personajului. Judecata îl determină pe cârciumar să conștientizeze gravitatea acțiunilor sale care au condus la degradarea imaginii în familie și la pierderea respectului colectivității. Consecința imediată este pierderea respectului de sine atâta vreme cât pentru Ghiță omul este suma opiniilor celorlalți despre el. Lui Ghiță îi este oficializată în acel moment ticăloșia și lipsa de onestitate, fiind achitat și eliberat pe chezășie.

Toate aceste întâmplări îi alimentează frământările interioare, atent urmărite de către autor. Ghiță îi cere iertare Anei fiind conștient de faptul că el însuși nu se mai poate ierta. Frământările interioare, suferințele îl transformă într-o umbră a omului de altădată: „Nu mai era el omul puternic și plin de viață, în câteva zile se făcuse numai umbra din ceea ce fusese odinioară.”

După ce Lică îi luase totul, acesta distruge și ultimul stâlp de susținere al cârciumarului – dragostea pentru Ana, pe care reușește să o îndepărteze de soțul ei. Neputând accepta realitatea de a fi dominat de Lică, Ghiță se îndârjește, autoiluzionându-se însă, și pune la cale un plan care să-i satisfacă dorința de răzbunare și de justiție, să-i reabiliteze imaginea și să-i satisfacă orgoliul. Greșește însă folosind-o drept momeală pe Ana, sperând că femeia va rezista avansurilor sămădăului. Ana însă, nemaicrezând în soțul ei, „o muiere în straie bărbăteși” (după cum ea însăși îl caracterizează direct), cade în mrejele lui Lică în care vede bărbăție și siguranță.

Uciderea Anei reprezintă momentul maxim al dezumanizării lui Ghiță. Cârciumarul își ucide nevasta pentru că nu poate accepta trădarea acesteia, dar și pentru a o elibera de chinul păcatului săvârșit. „Ceea ce face el nu este de fapt un omor – afirmă Magdalena Popescu – ci o ucidere comună și salvatoare, încercând să scoată prin rău alt rău: femeia care prin păcat se identifică cu seducătorul ei. Dar omorul are mai ales înțelesul unui act de dragoste, ba chiar de paternitate. Ghiță vrea să-și scape femeia din imensul chin al păcatului, al pierderii individualității prin care el trecuse până atunci.” Uciderea lui Ghiță este un act justițiar, iar focul de la moară are rol purificator.

Ghiță cade pradă propriului destin pe care nu-l poate controla, fiind în final dezumanizat de patima pentru bani, prăbușindu-se – încet, dar sigur – de la omul cinstit și harnic, care ține la valorile familiei, la statutul de complice în afaceri necinstite și crimă, până la a deveni ucigaș. Tocmai arghirofilia dusă la extrem îi oferă caracterului lui Ghiță note de parvenitism: chiar și atunci când se hotărăște să îl predea pe Lică justiției, cârciumarul își păstrează partea sa din câștig, dovedind încă o dată că voința lui este suprimată de dragostea pentru bani.

La personajul lui Slavici se poate vorbi mai degrabă despre o involuție (decât despre o evoluție), întrucât acesta coboară gradat treptele unei ierarhii sociale, fiind supus unui proces de degradare morală căruia nu-i poate face față. Frământările și trăirile interioare ale protagonistului sunt urmărite prin mijloace tradiționale de analiză psihologică (comentariul naratorului ominscient, notația gesturilor, a mimicii și a tonului vocii, dialogul dintre personaje, monologul interior transcris între ghilimele, folosirea stilului indirect liber), personajul fiind construit pe modelul unei tipologii (cea a parvenitului) și într-o manieră realistă, dând impresia verosimilului (care întărește veridicitatea operei).