Ion, Liviu Rebreanu - caracterizare
Opera
lui Liviu Rebreanu se înscrie în
modelul realismului de tip obiectiv, contribuind, în perioada interbelică, la
înnoirea romanului românesc, prin două direcții: observația socială (Ion, Crăișorul, Răscoala) și romanul
psihologic (Pădurea spânzuraților, Adam
și Eva, Ciuleandra). Ion este un punct de referință în
istoria romanului românesc, asupra căruia critica literară s-a fixat încă de la
apariția lui, în 1920, Eugen Lovinescu apreciind că „Ion e cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române și
cum procesul firesc al epicii este spre obiectivitate, poate fi pus pe treapta
ultimă a scării evolutive.”.
Tematica generoasă (pământul, iubirea,
destinul, familia, intelectualitatea românească) a impus realizarea unei
construcții complexe. Romanul a apărut (din rațiuni editoriale, așa cum preciza
autorul) în două volume: Glasul
pământului și Glasul iubirii, fiecare titlu denumind o dominantă sufletească în
evoluția personajului principal, Ion Pop al Glanetașului. Metafora glasurilor semnifică cele două chemări
lăuntricee, obsesii ale protagonistului, care se constituie în termeni ai
conflictului interior al acestuia.
Acțiunea romanului se desfășoară pe două
planuri narative (tehnica planurilor paraleleț): unul urmărește viața
țăranilor, având în centru povestea tânărului sărac, Ion Pop al Glanetașului,
care, pentru a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, pune la cale un
plan de seducere a Anei, fiica acestuia; celălalt plan reflectă condiția
intelectualului român în Ardealul ocupat de austro-ungari și are în centru
conflictul dintre învățătorul Herdelea și preotul Belciug. Cele două planuri se
influențează reciproc, comunicând la nivelul personajelor.
Titlul romanului validează condiția de
personaj eponim a eroului. El se leagă de titlurile capitolelor (Zvârcolirea, Iubirea, Sărutarea etc),
sugerând traseul sinuos al destinului protagonistului. Ion al Glanetașului,
personajul principal, are două aspirații contrare: o forță concentrată în
dragostea pentru pământ, cealaltă manifestată în dragostea pentru Florica lui
Maxim, o fată săracă din sat. Astfel, observăm un conflict exterior,
caracterizat prin simetrie și care angrenează conflictele secundare. Ion
râvnește la pământurile lui Vasile Baciu și vede în seducerea Anei mijlocul de
a le obține; el nu o iubește pe Ana, ci pe Florica, aceste două personaje
feminine fiind construite în paralel – Ana este urâtă, dar bogată, Florica este
frumoasă, dar săracă – ilustrând obsesiile protagonistului: pământul și
iubirea.
Conflictul interior al personajului
principal constituie un semn de modernitate în roman, ilustrând interesul
pentru analiza psihologică. Cele două glasuri, pământul și iubirea, care răzbat
succesiv în sufletul lui Ion, sunt de fapt două chemări lăuntrice de împlinire
a ființei sale. Intensitatea acestor glasuri este foarte puternică, ele
acționează ca trebuințe vitale ale eroului – mai întâi, se arată mai puternic
glasul pământului, iar chemarea iubirii revine în partea a doua.
Protagonistul romanului lui Rebreanu
reprezintă „tipul generic al țăranului român”. Construcția personajului
ilustrează estetica realistă, fiind un personaj-tip, reprezentativ pentru lumea
satului: țăranul romând, obsedat de ideea de a avea pământ. Faptul că este un
personaj exponențial este observat de criticul G. Călinescu: „Toți flăcăii din
sat sunt varietăți de Ion”. Filosofia de viață a lui Ion are în centru verbul
„a avea”, instinctul de posesiune determinând toate acțiunile personajului din
prima parte a romanului.
Despre Ion aflăm că era harnic și priceput
și că, de mic, a iubit pământul. Ion nu se vrea neapărat bogat, ci posesor al
pământului pe care crede că doar el știe să-l iubească: „Iubirea pământului l-a
stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat cu
o hotărâre pătimașă: trebuia să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul
i-a fost mai drag ca o mamă”. Flăcău sărac, dar chipeș, isteț și muncitor, Ion
resimte dureros prăpastia dintre sine și „bocotanii” satului, scena hore fiind
reprezentativă pentru ierarhia
oamenilor, determinată de proprietatea asupra pământului.
Prin tehnica monologului interior.
Pătrundem în intimitatea personajului, pentru a observa latura morală și natura
obsesiei sale: „Își zicea din ce în ce mai des că, robotind oricât, nu va ajunge
să aibă și el ceva. Va să zică va trebui să fie veșnic slugă la alții, să
muncească spre a îmbogăți pe alții. Toată istețimea lui nu plătește o ceapă
degerată, dacă n-are și el pământ mult, mult”.
Ion este, în același timp, un
personaj-individualitate, un destin, ceea ce îl umanizează și îi conferî
complexitate fiind glasul iubirii. Chemarea umană a erosului va birui chemarea
mitică a pământului. Când află că Florica se mărită cu George, Ion se simte de
parcă „cineva i-ar fi luat cea mai bună și cea mai mare delniță de pământ” și
reîncepe să îi dea târcoale.
În profida caracterului său elementar, Ion
este un personaj complex (caracterizat atât direct, cât și indirect) din punctul
de vederea al realizării narative, ceea ce a declanșat și polemica privind
receptarea personajului. E. Lovinescu vede în Ion viclenia ambițioasă, pe când
pentru G. Călinescu, Ion este imaginea brutalității condamnabilă. Criticii
interbelici consideră că viclenia, șiretenia îi țin loc de inteligență, de
înțelepciune lui Ion. Nicolae Manolescu consideră însă greșite cele două
interpretări, deoarece ambele conțin un criteriu moral: „Ion trăiește
preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e așa-zicând <<bruta
ingenuă>>”.
Așadar, prin evoluția lui Ion, Rebreanu demonstrează că rezolvarea chestiunii țărănești este dată de obținerea/păstrarea pământului. Romanul înfățișează istoria unui personaj memorabil, un țăran care iese pâână la urmă din limitele unui tip uman.
Așadar, prin evoluția lui Ion, Rebreanu demonstrează că rezolvarea chestiunii țărănești este dată de obținerea/păstrarea pământului. Romanul înfățișează istoria unui personaj memorabil, un țăran care iese pâână la urmă din limitele unui tip uman.
Comentarii
Trimiteți un comentariu