Ion, Liviu Rebreanu - caracterizare

Opera lui Liviu Rebreanu se înscrie în modelul realismului de tip obiectiv, contribuind, în perioada interbelică, la înnoirea romanului românesc, prin două direcții: observația socială (Ion, Crăișorul, Răscoala) și romanul psihologic (Pădurea spânzuraților, Adam și Eva, Ciuleandra).  Ion este un punct de referință în istoria romanului românesc, asupra căruia critica literară s-a fixat încă de la apariția lui, în 1920, Eugen Lovinescu apreciind că „Ion e cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române și cum procesul firesc al epicii este spre obiectivitate, poate fi pus pe treapta ultimă a scării evolutive.”.
Tematica generoasă (pământul, iubirea, destinul, familia, intelectualitatea românească) a impus realizarea unei construcții complexe. Romanul a apărut (din rațiuni editoriale, așa cum preciza autorul) în două volume: Glasul pământului  și Glasul iubirii, fiecare titlu denumind o dominantă sufletească în evoluția personajului principal, Ion Pop al Glanetașului. Metafora glasurilor semnifică cele două chemări lăuntricee, obsesii ale protagonistului, care se constituie în termeni ai conflictului interior al acestuia.
Acțiunea romanului se desfășoară pe două planuri narative (tehnica planurilor paraleleț): unul urmărește viața țăranilor, având în centru povestea tânărului sărac, Ion Pop al Glanetașului, care, pentru a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, pune la cale un plan de seducere a Anei, fiica acestuia; celălalt plan reflectă condiția intelectualului român în Ardealul ocupat de austro-ungari și are în centru conflictul dintre învățătorul Herdelea și preotul Belciug. Cele două planuri se influențează reciproc, comunicând la nivelul personajelor. 
Titlul romanului validează condiția de personaj eponim a eroului. El se leagă de titlurile capitolelor (Zvârcolirea, Iubirea, Sărutarea etc), sugerând traseul sinuos al destinului protagonistului. Ion al Glanetașului, personajul principal, are două aspirații contrare: o forță concentrată în dragostea pentru pământ, cealaltă manifestată în dragostea pentru Florica lui Maxim, o fată săracă din sat. Astfel, observăm un conflict exterior, caracterizat prin simetrie și care angrenează conflictele secundare. Ion râvnește la pământurile lui Vasile Baciu și vede în seducerea Anei mijlocul de a le obține; el nu o iubește pe Ana, ci pe Florica, aceste două personaje feminine fiind construite în paralel – Ana este urâtă, dar bogată, Florica este frumoasă, dar săracă – ilustrând obsesiile protagonistului: pământul și iubirea.
Conflictul interior al personajului principal constituie un semn de modernitate în roman, ilustrând interesul pentru analiza psihologică. Cele două glasuri, pământul și iubirea, care răzbat succesiv în sufletul lui Ion, sunt de fapt două chemări lăuntrice de împlinire a ființei sale. Intensitatea acestor glasuri este foarte puternică, ele acționează ca trebuințe vitale ale eroului – mai întâi, se arată mai puternic glasul pământului, iar chemarea iubirii revine în partea a doua.
Protagonistul romanului lui Rebreanu reprezintă „tipul generic al țăranului român”. Construcția personajului ilustrează estetica realistă, fiind un personaj-tip, reprezentativ pentru lumea satului: țăranul romând, obsedat de ideea de a avea pământ. Faptul că este un personaj exponențial este observat de criticul G. Călinescu: „Toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”. Filosofia de viață a lui Ion are în centru verbul „a avea”, instinctul de posesiune determinând toate acțiunile personajului din prima parte a romanului.
Despre Ion aflăm că era harnic și priceput și că, de mic, a iubit pământul. Ion nu se vrea neapărat bogat, ci posesor al pământului pe care crede că doar el știe să-l iubească: „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat cu o hotărâre pătimașă: trebuia să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”. Flăcău sărac, dar chipeș, isteț și muncitor, Ion resimte dureros prăpastia dintre sine și „bocotanii” satului, scena hore fiind reprezentativă pentru  ierarhia oamenilor, determinată de proprietatea asupra pământului.
Prin tehnica monologului interior. Pătrundem în intimitatea personajului, pentru a observa latura morală și natura obsesiei sale: „Își zicea din ce în ce mai des că, robotind oricât, nu va ajunge să aibă și el ceva. Va să zică va trebui să fie veșnic slugă la alții, să muncească spre a îmbogăți pe alții. Toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ mult, mult”.
Ion este, în același timp, un personaj-individualitate, un destin, ceea ce îl umanizează și îi conferî complexitate fiind glasul iubirii. Chemarea umană a erosului va birui chemarea mitică a pământului. Când află că Florica se mărită cu George, Ion se simte de parcă „cineva i-ar fi luat cea mai bună și cea mai mare delniță de pământ” și reîncepe să îi dea târcoale.
În profida caracterului său elementar, Ion este un personaj complex (caracterizat atât direct, cât și indirect) din punctul de vederea al realizării narative, ceea ce a declanșat și polemica privind receptarea personajului. E. Lovinescu vede în Ion viclenia ambițioasă, pe când pentru G. Călinescu, Ion este imaginea brutalității condamnabilă. Criticii interbelici consideră că viclenia, șiretenia îi țin loc de inteligență, de înțelepciune lui Ion. Nicolae Manolescu consideră însă greșite cele două interpretări, deoarece ambele conțin un criteriu moral: „Ion trăiește preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e așa-zicând <<bruta ingenuă>>”.
Așadar, prin evoluția lui Ion, Rebreanu demonstrează că rezolvarea chestiunii țărănești este dată de obținerea/păstrarea pământului. Romanul înfățișează istoria unui personaj memorabil, un țăran care iese pâână la urmă din limitele unui tip uman. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ion, Liviu Rebreanu - roman realist, obiectiv

Scrisoarea I, Mihai Eminescu

Nichita Stănescu, Altă matematică