Enigma Otiliei, George Călinescu - caracterizare

Textele literare oferă o imagine a societății la un moment dat, iar literatura română a propus, prin diverse personaje luate din medii sociale variate, câteva arhetipuri ale personajului feminin: seducătoarea victima, mama, femeia casnică etc. Prin Enigma Otiliei, G. Călinescu propune un roman polemic la adresa metodei proustiene în vogă în perioada intreerbelică. Scris în manieră balzaciană, romanul reconstituie viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. Roman de atmosferă, dar și bildungsroman (din perspectiva maturizării lui Felix Sima), Enigma Otiliei urmărește evoluția raporturilor dintre personae pe fondul așteptării unei moșteniri, supralicitate de unii (clanul Tulea), indiferente pentru ceilalți (Felix, Otilia, Pascalopol).

Personajele din Enigma Otiliei subliniază realismul clasic balzacian, sunt purtătoare ale unei trăsături dominante de caracter, formând o tipologie realist-clasică: Costache Giurgiuveanu – avarul, Stănică Rațiu – arivistul; Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”, Aurica – fata bătrână. Singură, Otilia Mărculescu sparge tiparele clasice, fiind unicul personaj cu adevărat viu în acest carusel al măștilor.

Romanul se remarcă astfel prin crearea unui personaj feminin tulburător, care reușește să surprindă ceea ce Goethe numea „eternul feminin” – Otilia Mărculescu. Otilia este, conform titlului, personajul principal, eponim, ilustrând, din perspectiva autorului sufletul complicat al femeii, imposibil de încadrat în normele unei epoci dominate de mediocritate și avariție. Titlul romanului incită la reflecție: femeia – sursă a frumuseții, a misterului, încifrare a vieții. De asemenea, titlul trimite și la tipologia feminină propusă de Călinescu, de la femeia defeminizată  (Aurica, Aglae), la femeia curtezană (Georgeta) și până la femeia-copil-mister (Otilia).

Statutul moral și psihologic o definește ca adolescentă inteligentă, contradictorie în comportament, amest fermecător de inocență și maturitate. Otilia este construită prin cele mai moderne mijloace epice, de relativizare a unei eroine și așa ambigue, prin definiție: fata ingenuă, studentă la Conservator, capabilă de trăiri neașteptate și neobișnuită, o enigmă pentru Felix și pentru Pascalopol.

Fiica celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu are „vreo optsprezece-nouăsprezece ani” și este caracterizată atât direct, cât și indirect. Însușirile Otiliei sunt suma unor perspective ale altor personaje (reflectare poliedrică): pentru Aglae și Aurica este o fată de moravuri ușoare; pentru Stănică este o partidă bună, „protejata” lui moș Costache, Pascalopol o protejează în mod patern, neștiind între ce tip de dragoste să aleagă (de părinte sau viril); iar Felix receptează imaginea ei așa cum este în realitate – copilăroasă, generoasă, capabilă de mari gesturi („fuga în lume” cu el).

Perspectiva narativă este caracterizată prin situarea naratorului în spatele personajelor și a evenimentelor, extradiegetic, un narator omniscient și obiectiv. Prin caracterizarea directă făcută de narator se completează personalitatea ei incitantă: „Ea visa viitorul ca un șir de explozii neprevăzute. Putea s-o răpească un englez s-o ducă în Indii, putea să-l roage pe Pascalopol s-o ducă în Rusia, dar să se fixeze pe jumătate din grădina lui moș Costache îi era odios”.

Prin autocaracterizare este surprinsă atât oroarea ei de a se fixa într-o formulă de viață: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”, cât și firea ei oscilantă, uneori imprevizibilă, capabilă de hotărâri extreme: „Eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau”.

În construcția portretului fizic, autorul folosește tehnica balzaciană a detaliului semnificativ, care trimite la o trăsătură psihică – de exemplu, în scena jocului de cărți din incipit, prin ochii lui Felix (ca personaj-receptor), este evidentă corespondența dintre portretul fizic și trăsătura dominantă de caracter: „Fata, subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc și cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu franchețe un braț gol și delicat”.

Otilia este o fată fascinantă, naturală, cu oate calitățile date de puritatea vârstei adolescentine, descrise în tonuri romantice de scriitor, inconfundabilă prin portretul ei cu trăsături delicate, pline de tinerețe și de inocență: „Fața măslinie, nas mic, ochi foarte albaștri, trup subțiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect”.

În roman, triunghiul Felix-Otilia-Pascalopol reprezintă conflictul erotic. Sentimentele care se înfiripă la început între Felix și Otilia pornesc de la o apropiere firească între doi tineri, dar și de la o grijă reciprocă între doi orfani ce simt nevoia să se apere unul pe celălalt. Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului, dăruire și libertate absolută, pe când Felix e dispus să aștepte oricât pănâ să se însoare cu ea. Diferența dintre ei și posibilitatea de a reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, o fac pe Otilia să îl părăsească și să aleagă o căsnicie cu Pascalopol.

În finalul romanului, fotografia Otiliei, făcută la Buenos Aires, unde ajunsese, după mărturia lui Stănică Rațiu „nevasta unui conte, așa ceva”, conține imaginea unei doamne „foarte picante, gen actriță întreținută”. Enigma ei, care a întreținut vie acțiunea romanului, se spulberă, confirmând parcă ideea Otiliei despre feminitate: „Noi nu trăim decât patru-cinci ani”. Otilia, fata însetată de ideal, exuberantă, a devenit o femeie obișnuită, greu de remarcat într-un mediu ostil.

Condiția femeii, așa cum reiese din imaginea acestui personaj, se situează dincolo de statutul tipic al femeii în epocă, aflată în umbra bărbatului, fie ca nevastă (Olimpia cea plată, Aurica – obsedată de mariaj), fie ca întreținută (Georgeta). Otilia sfidează căsnicia înțeleasă ca oportunitatea obținerii unui statut social și material, iar felul ei de a fi dovedește un spirit inteligent, care pune libertatea interioară mai presus de orice.
Enigma Otiliei este „însăși feminitatea ei mereu proaspătă” (Pompiliu Constantinescu). Otilia rămâne o tulburătoare întruchipare a naturii contradictorii a sufletului feminin, una dintre cele mai reușite eroine din literatura română.