Enigma Otiliei, George Călinescu - roman realist-obiectiv

George Călinescu instituie, în perioada interbelică, formula romanului realist obiectiv de factură balzaciană, prin care a dorit să dea o replică literaturii subiective și cu accente lirice. Proza sa cuprinde volumele: Cartea nunții, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide şi Scrinul negru.

Enigma Otiliei de George Călinescu, publicată în 1938, corespunde estetic unei concepții realiste a autorului, care transfigurează realitatea în artă printr-o tehnică balzaciană. Problematica romanului este dată de patru teme evidente: cea socială, particularizată în manieră balzaciană ca frescă a societății bucureștene de la începutul secolului al XX-lea; a paternității și a moștenirii, tot o temă balzaciană, cu filiații pe linia puterii nefaste a banului asupra individului și a stratificării sociale cu repercursiuni privind relațiile interumane; tema iubirii, corespunzând evoluției cuplului Felix-Otilia și tema formării, care-l vizează pe Felix, erou de bildungsroman.

Titlul romanului incită la reflecție: femeia – sursă a frumuseții, a misterului, încifrare a vieții. Otilia este, conform titlului, personajul principal, eponim, ilustrând, din perspectiva autorului sufletul complicat al femeii, imposibil de încadrat în normele unei epoci dominate de mediocritate și avariție. Titlul trimite și la tipologia feminină propusă de Călinescu, de la femeia defeminizată  (Aurica, Aglae), la femeia curtezană (Georgeta) și până la femeia-copil-mister (Otilia). De reținut este faptul că, inițial, romanul s-a numit Părinții Otiliei, sugestie balzaciană a paternității.

Compozițional, romanul se caracterizează prin existența celor XX de capitole în care evenimentele și episoadele narative sunt înlănțuite cronologic, liniar. Inserția unor elemente de modernitate – între care analiza psihologică, prin intermediul căreia personajele au viață interioară – întrerupe cronologia faptelor. De asemenea, se observă caracterul scenic al multor fragmente, realizat prin dialog, prin tehnica restrângerii treptate a focalizării, prin detaliile didascalice. În același sens, analepsa, prolepsa și elipsa unor evenimente din diegeză sunt mărci ale modernității romanului.

Perspectiva narativă este caracterizată prin situarea naratorului în spatele personajelor și a evenimentelor, extradiegetic, un narator omniscient și obiectiv. Timpul relatării evenimentelor este anterior producerii lor, ceea ce susține ipostaza naratorului actor, are relatează evenimente la persoana a treia.

Structura romanului este reprezentată de evoluția acțiunii pe trei planuri narative: un plan al destinului lui Felix Sima, adolescentul orfan care vrea să-și facă o carieră la București – bildungsroman, legat de cel al Otiliei Mărculescu, al doilea plan – al luptei clanului Tulea pentru averea lui Costache Giurgiuveanu și al treilea – al evoluției arivistului Stănică Rațiu, personaj tipic pentru epoca de ascensiune a burgheziei bucureștene dintre cele două războaie mondiale. Subiectul romanului se construiește clasic prin articularea celor cinci momente ale subiectului într-o perfectă coerență epică și estetică.

Expozițiunea se conturează din incipit, unde se precizează timpul și locul acțiunii: 1909, în București. Descrierea străzii Antim, a casei lui Costache Giurgiuveanu, a salonului unde pătrunde Felix prima oară, oferă detalii concrete pentru imaginarea locului acțiunii. Naratorul preia rolul de analist al snobismului burghezilor bogați, al kitschului realizat în domeniul arhitecturii, mobilierului și aranjementelor interioare. Gustul estetic al naratorului se manifestă critic și în privința vestimentației și a machiajului unor personaje. Efectul de kitsch, amestecul de stiluri și impresia de neîngrijit, surprinse în manieră balzaciană, indică trăsături ale personajelor: salonul din casa Aglaei ilustrează lipsa de afectivitate, meschinăria, mimarea bogăției; interiorul casei lui Pascolopol sugerează caracterul blazat și sofisticat al moșierului; camera Otiliei desconspiră firea ei jucăușă și contradictorie.

Expozițiunea cuprinde și o scenă, a jocului de cărți din casa lui Giurgiuveanu, la care participă principalii actanți ai romanului: clanul Tulea (Aglae, Aurica, Simion), Otilia Mărculescu, moșierul Leonida Pascalopol, moș Costache Giurgiuveanu și Felix Sima. Aici se conturează și principalele conflicte ale romanului: lupta pentru moștenirea lui moș Costache și iubirea dintre Felix și Otilia.

Desfășurarea acțiunii este marcată de raportarea naratorului la ordinea temporală. Deși, în linii mari, acțiunea este organizată cronologic, se constată unele discontinuități, realizate prin descrieri ale mediului sau analizei psihologice, prin regresii în trecut pentru refacerea istoriei unor personaje, prin rezumarea unor fapte sau prin anticiparea altora, ori prin simultaneitatea unor fapte petrecute în planuri diferite.

După ce a pătruns în casa lui moș Costache, Felix ia cunoștință cu ițele încâlcite ale luptei pentru averea acestuia, avere râvnită de clanul Tulea, dar și de Stănică Rațiu (soțul Olimpiei), elemente ce intră în paradigma conflictului exterior. Momentul când moș Costache se îmbolnăvește, făcând un atac, accentuează dimensiunea conflictului exterior. În apropierea Otiliei, tânărul descoperă și iubirea inocentă, dar și gelozia față de potențialul candidat la mâna fetei, Pascalopol, ceea ce conduce la un conflict interior, erotic.

În planul formării adolescentului Felix, sunt prezentate evenimente din viața cotidiană, pagini din viața de student, relația cu moș Costache și, nu în ultimul rând, aventura erotică a personajului. Iluzia realistă, verosimilitatea sunt create în aceste episoade narative, pentru cititor, ca și la Rebreanu, prin detalii topografice.

Viața interioară a lui Felix este analizată pe un spațiu întins, atenția cititorului fiind atrasa deopotrivă de suferința din dragoste și de reflecțiile despre dragoste ale acestuia: „Însă Felix era întunecat dintr-o obscură gelozie”. Tehnica monologului interior este utilizată pentru a demonstra latura profund morală a personalității tânărului. În același timp, Felix se dovedește fidel idealului său de a-și face o carieră, urmându-l pe tatăl său, doctorul Felix Sima.

Punctul culminant al acțiunii este constituit de moartea bătrânului Costache Giugiuveanu. Profitând de faptul că este singur, Stănică Rațiu caută cu forța sub saltea și găsește banii.

Deznodământul vizează distinct planurile acțiunii. Otilia îl părăsește pe Felix, lăsându-l să-și finalizeze cariera visată și se căsătorește cu Pascalopol; Stănică divorțează de Olimpia, și, alături de Georgeta, face avere prin relați..

Finalul romanului, simetric cu incipitul, este închis, conflictul s-a rezolvat și nu se poate imagina o altă rezolvșare. Reluarea descrierii casei lui moș Costache și a vorbelor lui din incipit („Aici nu stă nimeni!”), ca și reunirea a două dintre personajele importante în acțiunea romanului (Felix și Pascalopol) reprezintă elementele de simetrie. Finalul conține și un epilog despre soarta Otiliei. Întâlnindu-se cu Pascalopol întâmplător, Felix află că acesta a divorțat de Otilia, lăsând-o liberă.

În roman se dezvăluie și o impresionantă frescă a societății burgheze din București, la începutul secolului al XX-lea, creată prin viziunea critică și caricturală a autorului. Maniera de figurare a lumii aparține tot tehnicii balzaciene, critica literară vorbind chiar desrpre o comedie umană călinesciană, ale cărei elemente structurale sunt: arhitectura, interioarele, vestimentația, mentalitatea epocii etc. „La G. Călinescu este un balzacianism fără Balzac. [...] În fine, dacă Balzac are vocația de a crea viață, G. Călinescu o are pe aceea de a o comenta.” (Nicolae Manolescu) Concepția depsre viață a personajelor, ipocrizia care domină în relațiile interumane, char în cele de rudenie, instituția căsătoriei, relația dintre părinți și copii și, nu în ultimul rând, problema orfanilor și, implicit, a paternității conturează un univers verosimil.

Personajele din Enigma Otiliei subliniază realismul clasic balzacian, sunt purtătoare ale unei trăsături dominante de caracter, formând o tipologie realist-clasică: Costache Giurgiuveanu – avarul, Stănică Rațiu – arivistul; Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”, Aurica – fata bătrână. Singură, Otilia Mărculescu sparge tiparele clasice, fiind unicul personaj cu adevărat viu în acest carusel al măștilor. Felix o consideră o ființă ocrotitoare, iar Otilia este mijlocitorul ce-i permite tânărului să cunoască și celelalte caractere ale clanului Tulea.

Enigma Otiliei este un roman clasic, de tip balzacian, care focalizează mai multe spații ale ficțiunii, determinate de tot atâtea teme literare – e un roman al moștenirii, al orfanului, al paternității eșuate, al mediilor periferice într-o lume bucureșteană de la începutul secolului al XX-lea, aflată sub influența covârșitoare a banului – și care ajunge să se aproprie de paradigma modernității.