Baltagul, Mihail Sadoveanu - roman traditional

Romanul interbelic românesc urmează mai multe direcții, între care cea a realismului social și psihologic. O abordare particulară a acestei formule este reprezentată de Baltagul, apărut în 1930, după ce arta narativă sadoveniană triumfase prin volumul Hanu Ancuței, publicat în 1928. Baltagul este un roman obiectiv și tradițional, un univers închis de semnificații care propune o situație de viață verosimilă, cu eroi veridici înfățișați într-o relatare cronologică, sobră și detașată, realizată la persoana a III-a.

Sadoveanu surprinde în această creație a satului moldovenesc de munte în primele decenii ale secolului al XX-lea și sunt urmărite, atât viața comunității rurale arhaice, cât și o istorie pastorală dramatică: uciderea unui cioban, din lăcomie, de către alți doi, găsirea ucigașilor și supunerea lor în fața judecății umane și divine. Această a doua direcție tematică descoperă și alte aspecte fundamentale pentru derularea epicului: dragostea, călătoria, inițierea. În operă se disting motive literare de largă circulație, precum: călătoria inițiatică, invidia ca motivație a actului ucigaș, animalul credincios, coborârea în infern (vegherea în râpă a mortului), comunicarea om-natură.

Ca în orice scriere de factură realistă, indicii de spațiu sunt esențiali pentru așezarea ficțiunii în liniile generale ale realului. Acțiunea se deschide la Măgura Tarcăului, unde o nevastă de oier, Vitoria Lipan, cade pradă gândurilor sumbre provocate de întârzierea neobișnuit de mare a soțului său, plecat la Dorna, pentru a-și spori turmele

Odată fixat nucleul narațiunii, Sadoveanu se orpește asupra specificului vieții muntenilor, cu detalii care fac din roman o scriere monografică. Bărbații își câștigă pâinea doborând brazii și trimițându-o pe plute, la Galați, iar cei mai vrednici întemeiează stâni în munte. Uneori, femeile rămân văduve înainte de vreme. Duc o viață grea „în satul risipit pe râpi sub pădurea de brad”, înseninată totuși de cumetrii și nunți, precum acelea la care Nechifor Lipan își spunea poveștile înțelepte despre soarta muntenilor, veniți la împărțirea de câtre Dumnezeu a darurilor. La Măgura Tarcăului a fi gospodar înseamnă a avea casă nouă în sat și oi la munte. Un astfel de bărbat chibzuiește Vitoria pentru fiica ei, Minodora și la o astfel de întocmire visează argatul Mitrea pentru a putea să se însoare. Autoritatea tutelară este preotul, devenit „în pustia asta de munte, și primar, și subprefect”. Oamenii trăiesc „cum au apucat”, „ca pe vremea lui Burebista”, dar unii dintre ei, în special bărbații, care fac drumurile transhumanței, știu și binefacerile civilizației: trenul, telefonul, telegraful și rigorile legii impuse prin slujbașii satului.

Superstițiile și deprinderile de a citi semnele naturii sunt active. Vitoria îl viserază pe Nechifor trecând călare o apă neagră, dar nu îi vede fața, observă cântatul cocoșului și se convinge astfel că soțul ei e mort înainte ca vreun fapt concret să o poată lămuri. Bătaia vântului, culoarea brazilor, intensitatea luminii sunt pentru munteancă semne adupă care își trăiește viața sau sunt îndemnuri pentru pornirea la drum sau pentru popas.

Indicii temporali evidențiază repere ale vieții spirituale ale localnicilor („Sămedru”, Sfântul Andrei, Boboteaza, Postul Mare), fără să realizeze o racordare cronologică strictă al evenimentelor.

Autorul creează o umanitate pe care o înzestrează cu o fidelitate absolută față de rădăcinile ei. Muntenii sunt trăitorri în „locuri strâmte, între stânci de piatră”, unde „bat puhoaiele”. Asemenea oameni sunt totuna cu locurile, capabili să înfrunte orice vitregii ale sorții, „răbdători în sufrerinți ca și-n ierni cumplite”, făpturi zămislite în mit și aruncate în istorie. Prin ei se evidențiază viziunea despre lume a scriitorului: unitatea firii, legătură trainică și de neînfrânt dintre viață și moarte, credința în puterea binelui, admirația față de sufletele puternice și curate.

Titlul desemnează unealta civilizației pastorale căruia îi aparțin personajele. De-a lungul firului epic, baltagul este amintit de mai multe ori. Mama poruncește pentru fiul său un baltag pe care îl sfințește preotul, îi cere să-l ascută bine, îl avertizează pe Gheorghiță de pericolele la care o supune un tovarăș întâmplător de călătorie. În același timp, unealta este evocată în mâinile lui Calistrat Bogza și pe ea nevasta de la Măgura-Tarcăului „vede scris sânge” și cu ea tânărul Gheorghiță înfăptuiește actul justițiar din final, lovindu-l pe ucigașul tatălui său în frunte. Baltagul este deci mai mult decât o unealtă, este arma pusă în slujba dreptății care se cere să rămână nefolosită în alt scop și este totodată instrumentul crimei.

Conflictul este suferat încă din primele pagini ale romanului. Nechifor Lipan, plecat din vară, să cumpere oi la Dorna, nu se mai întoarce nici până la sfârșitul toamnei.  Întârzierea lui provoacă neliniști soției. Aceasta este inițial sursa conflictului interior trăit de Vitoria. La scurtă vreme, după ce se strâng mai multe semne rău prevestitoare, zbuciumul ei se intensifică, căci îl știe omorât mișelește, prăvălit în vreo râpă, fără lumânare și fără slujbă. Din acest moment și până la finalul acțiunii, frământările Vitoriei sunt descrise de către autor cu ajutorul opoziției lumină-întuneric: „Ființa ei începea să se concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia să iasă lumin” sau „Vitoria clipi din ochi asupra unei întuneric care-i izbunicse înauntru”.

Conflictul exterior ocupă un spațiu redus fiind plasat spre sfârșitul acțiunii. Înfruntarea de câtre Gheorghiță a ucigașului tatălui său e pregătită minuțios de către văduva care știe că „va găsi un mijloc ca mintea ei să ajute și brațul lui să lucreze”. Lovitura dată de băiat dată de băiat lui Bogza cu același baltag cu care fusese doborât Nechifor nu mai este decât replica fizică a aceleiași pedepse aplicate moral în timpul praznicului. Întât, gospodarul de la Doi Meri suferă tortura psihologică a bănuielilor muntencei și a reconstituirii crimei, făcute publică descumpănitor de minuțios. Abia apoi el se prăvălește sub lovitura lui Gheorghiță și sub furia câinelui Lupu. Dacă zbăterea lăuntrică a eroinei ia sfârșit odată cu împlinirea misiunii sale sacre de a orândui cele de cuvință pentru odihna sufletului celui dispărut și odată cu dezvăluirea făptașilor, conflictul exterior nu primește o rezolvare la fel de senină. Bogza îi cere femii, înaintea morții, iertare pentru fapta lui ticăloasă, dar Vitoria îi refuză liniștea de pe tărâmul de dincolo, spunându-i rece: „Dumnezeu să te ierte”.

Romanul își are punctul de plecare în uciderea ciobanului mai bogat, prezentată ca posibilitate doar, în balada Miorița, ceea ce înseamnă că scrierea sadoveniană prelungește scenariul ipotetic din baladă, dându-i consistența faptului împlinit. Părții lirice din opera populară îî ia locul desfășurarea epică: ciobanul este căutat nu de mamă, ci de soția sa împreună cu fiul, trupul său nu va fi înmormântat „în strunga de oi”, ci în cimitirul satului Sabasa, ucigașii nu sunt lăsați să primească doar pedeapsa divină, ci sunt supuși întâi justiției omenești. Miticul e transplantat în concretul istoric, Sadoveanu proiectând o lume conservatoare în care legile nescrise funcționează mai bine decât cele oficiale, unde morții poruncesc celor vii și unde funcționează legea baltagului.

Din punct de vedere compozițional, romanul este alcătuit din 16 capitole care înfățișează o poveste de viață cu o obârșie în mit, pe de o parte în cel mioritic, pe de altă parte în cel egiptean (al lui Isis și Osiris), așa cum demonstrează Alexandru Paleologu în lucrarea sa Treptele lumii sau Calea către sine a lui Mihail Sadoveanu. Legenda plasată în incipit coagulează sensul tuturor faptelor narate, după cum motto-ul are rol de avertisment asupra întâmplărilor tragice ce vor fi dezvăluite. Întregul traseu dramatic al Vitoriei Lipan, ca și povestea ei de viață, sunt anticipate în povestirea inițială în care sunt surprinse coordonatele existenței aspre a muntenilor trăitori „în locuri strâmte, între stânci de piatră”.

Spre deosebire de incipit, finalul este construit brusc ca o cădere neașteptată de cortină, regizat nu din perspectiva naratorului, ci a eroinei care, eliberată de greaua sarcină încredințată de dragostea față de soț, de datină și de responsabilitatea față de urmași. Monologul ultim al Vitoriei este expresia biruinței asupra morții, a cugetului curat asupra josniciei. Nota de umor produsă de replica finală: „Iar pe soru-ta să știi că nici cu un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt și cu nasul mare al dăscăliței lui Topor.” detensionează atmosfera încărcată, chiar sumbră în care se desfășoară acțiunea și subliniază firea aprigă, neînduplecată a Vitoriei Lipan.

Într-o narațiune simplă, care avansează liniar, cu puține momente de retrospecție (amintirile Vitoriei și ale celor care l-au cunoscut pe Lipan), detaliul semnificativ decupează psihologii, adâncește percepția lectorului asupra eroilor: „Ea însă se socotea moartă, ca și omul ei care nu era lângă dânsa. Abia acum înțelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereță. S-ar fi cuvenit să-i fie rușine, căci avea copii mari, însă nu mărturisea asta nimănui, decât numai sieși, nopților și greierului din vatră.”. Un asemenea procedeu, care lamurește resorturile lăuntrice ale Vitoriei, îl face pe Al. Paleologul să vadă în Baltagul, în primul rând, un roman de dragoste.

Tehnica punctului de vedere dezvăluie, pe alocuri, un naratori implicat („...toate urmau ca pe vremea lui Burebista, craiul nostru cel de demult.”), chiar ironic („În Suha, domnul Anastase Balmez și-a început cercetările lui cu o dibăcie de care se simțea cu drept cuvânt mândtru”). Uneori, narațiunea suprapune perspectiva auctorială cu cea a eroinei: „Domnul Iorgu Vasiliu părea om așezat, căci purta ochelari și scria într-un catastif. Avea cheile, ceea ce dovedea muntencei că era și prea învățat”. Pe ansamblu însă se impune vocea naratorului obiectiv având atributele omniscienței și ale omniprezenței.

Baltagul este o experiență romanescă valoroasă, în contextul prozei românești interbelice și rămâne „prin repeziciune și desăvârșit echilibru al expresiei, una din cele mai bune scrieri ale lui Sadoveanu” (G. Călinescu).