Baltagul, Mihail Sadoveanu - caracterizare

Romanul interbelic românesc urmează mai multe direcții, între care cea a realismului social și psihologic. O abordare particulară a acestei formule este reprezentată de Baltagul, apărut în 1930, după ce arta narativă sadoveniană triumfase prin volumul Hanu Ancuței, publicat în 1928. Baltagul este un roman obiectiv și tradițional, un univers închis de semnificații care propune o situație de viață verosimilă, cu eroi veridici înfățișați într-o relatare cronologică, sobră și detașată, realizată la persoana a III-a.

Sadoveanu surprinde în această creație a satului moldovenesc de munte în primele decenii ale secolului al XX-lea și sunt urmărite, atât viața comunității rurale arhaice, cât și o istorie pastorală dramatică: uciderea unui cioban, din lăcomie, de către alți doi, găsirea ucigașilor și supunerea lor în fața judecății umane și divine. Această a doua direcție tematică descoperă și alte aspecte fundamentale pentru derularea epicului: dragostea, călătoria, inițierea. În operă se disting motive literare de largă circulație, precum: călătoria inițiatică, invidia ca motivație a actului ucigaș, animalul credincios, coborârea în infern (vegherea în râpă a mortului), comunicarea om-natură.

Personajul este o existență fictivă, integrată în sistemul de interacțiuni al structurii narative, construită după modelul realității sau plăsmuită de fantezia scriitorului, purtător al mesajului operei literare, numit de altfel „ființă de hârtie” (Rolland Barthes). În literatură, categoria personajului reflectă o anumită viziune despre lume a scriitorilor în diverse epoci culturale. Vitoria Lipan, eroina romanului lui Sadoveanu, este o astfel de plăsmuire, iar fiul ei, Gheorghiță, este pregătit pentru a deveni un asemnea om puternic, pe care soarta, oricât de neîndurătoare, să nu-l înfrângă. Nechifor Lipan însuși este întruparea aceluiași prototip uman. 

În realizarea acestor personaje, Sadoveanu nu se străduiește să le dăruiască un anumit chip, ci mai ales un anume suflet. Portretul fizic al Vitoriei este destul de vag. E o femeie încă destul de frumoasă, „cu ochii ei căprii în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”.

Portretul moral este complex și se contruiește din comportament, atitudini, relații cu celelalte personaje etc. Ca nevastă de oier și gospodină într-un sat patriarhal, de munte, ea este obișnuită cu drumurile lungi ale soțului și, în consecință, cu exercitarea atribuțiilor ei de femeie cât și a a sarcinilor ce îi revin din absența bărbatului. Își crește copiii cu severitate, în spiritul ferm al tradiției, asprimea dovedindu-se în special față de Minodora, vinovată, în ochii mamei, de acceptarea tendințelor moderne: „Acum vă strâmbați una la alta și nu vă mai place catrința și cămașa; și vă ung la inimă lăutarii când cântă câte un valț nemțesc. Îți arăt eu coc, valț și bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-mea nn-am știut de acestea și-n legea noastră trebuie să trăiești și tu”.

Vitoria Lipan este un personaj exponențial, are grija gospodăriei, păstrează rânduiala sărbătorilor, cinstește pe pruncul abia botezat ca și pe mirii întâlniți pe drum, fapte care pun în lumină atașamentul ei față de valorile lumii în care trăiește, dar și devotamentul în îndeplinirea rolului ei într-o comunitate de tip arhaic condusă de legi precise, nescrise. Sentimentul ei dominant este dragostea purtată lui Nechifor. Când intuiește că bărbatul ei este mort, atitudinea ei față de ceilalți devină dură, pe alocuri răutăcioasă. Problemele existenței o fac insensibilă la dorințele celorlalți. Pe Minodora o respinge cu brutalitate când aceasta vrea să o ajute la strânsul mesei, iar pe Gheorghiță îl lasă să privegheze în râpa de la Crucea Talienilor, chiar dacă copilului îi este frică. Față de străini e precaută și în chip fals, uneori, umilă. Comportându-se astfel, poate iscodi, atrăgând simpatia sau sprijinul celor din jur.

Cufundarea în sine, rezultată din supuneresa în fața bănuielilor sumbre, o face zgârcită la vorbă sau batjocoritoare. Pe Gheorghiță îl apostrofează: „- Dragul mamei cărturar, se vede că mintea ta e-n cărți și-n solve. Mai bine ar fi să fie la tine în cap.”. În discuția cu subprefectul Anastase Balmez, este insinuantă și capabilă să-i impună acestuia direcția cercetărilor, vorbindu-i despre existența unui virtual martor al tranzacției oilor, dintre Nechifor și ceilalți doi ciobani, în absența căruia cei doi rămân potențialii vinovați. Scena praznicului o arată de o stăpânire de sine aproape inumană. Vorbele ei, când pline de o stimulată bunăvoință, când aspre ca un bici, îl fac pe Calistrat Bogza să se mânie și, în cele din urmă, să se trădeze.

Autocaracterizarea stă și ea sub disimulării. „Grăiesc și eu ca o minte slabă ce mă aflu” îi  spune Vitoria subprefectului alarmat de forța psihică excepțională pe care o descoperă în această femeie. Munteanca, neștiutoare de carte, se pleacă în fața puterii de a descifra solveele fiului său, dar aprecierea lui și desconsiderarea față de sine nu sunt întru totul sincere: „Văd că toți sunteți cu cap și cu învățătură. Numai eu îs o proastă.”.

Prin mentalitate și convingeri se dezvăluie credința muntencei că toate câte sunt alcătuiesc o carte ale cărei semne sunt inteligibile pentru cel care știe să privească sau să asculte cu atenție. Pentru că viața și moartea sunt consubstanțiale, iar separația lor este aparentă, Sadoveanu atribuie Vitoriei puterea de a comunica, în anumite clipe, cu soțul ei: „Din întunericul ei, în care se depărta, pentru întâia oară Lipan se întorsese arătându-și fața și grăind lămurit numai pentru urechile ei.”. Și, cum omul nu poate fi despărțit de natură, Vitoria află, în puterea vântului sau a soarelui, în culoarea brazilor sau a norilor, porunci pentru drumul ori cercetările sale.

Reacțiile psihologice ale eroinei sunt urmărite cu finețe de către autor. Într-un singur moment femeia își dovedește slăbiciunea, și anume când găsește osemintele lui Lipan în râpă. Strigându-l pe numele adevărat, Gheorghiță, înfioară muntele cu chemarea ei îndurerată. În rest, suferința i se păstrează în straturile cele mai adânci ale sufletului.

Caracterizată de celelalte personaje, Vitoria apare ca „fărmăcătoare; cunoaște gândul omului” (Gheorghiță); stăpânită de „cei șapte draci” (Nechifor); de o frumusețe încă ispititoare (negustorul  David). Aceste perspective diverse îi conturează, în chip esențial, portretul: un om frumos și puternic, cu o voință de neclintit, capabil să citească firea și gândul celui din fața sa.
Nicolae Manolescu îi concentrează însușirile într-o observație remarcabilă: „Vitoria este o Penelop pe care împrejurările o împing să plece în căutarea lui Ulise”. Pentru Tudor Vianu, „chipurile lui Sadoveanu exprimă forma supremă a expansiunii vieții și reprezintă în cadrul de legendă cu care îi înconjoară scriitorul, tipuri de creatori, ființe care își croiesc soarta lor”.