Moara cu noroc, Ioan Slavici - nuvelă psihologică

Ioan Slavici este considerat „părintele nuvelei românești” și supranumit „un Balzac al satului românesc”, deoarece descrie tradiții, obiceiuri, datini, relații interumane și interetnice ale satului transilvănean în secolul al XIX-lea aflat sub influențe capitaliste. Întreaga creație a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru înțelegere și chibzuință prin iubirea de oameni și prin păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere este grav sancționată de către autor. Unul din viciile pedepsite este ispita banului. Romanul Mara, nuvelele O viață pierdută, Comoara și mai ales Moara cu noroc gravitează în jurul acestei teme.

Moara cu noroc a fost publicată în volumul Novele din popor în 1881 și reprezintă „prima mare nuvelă realistă din literatura română” (Nicoale Manolescu) cu elemente de analiză psihologică a personajelor. Specie a epicii în proză, nuvela Moara cu noroc are un singur fir narativ, liniar, care se dezvoltă după modelul momentelor subiectului. „Nuvelă solidă cu subiect de roman” (G. Călinescu), opera lui Slavici aduce în prim-plan un personaj complex, cârciumarul Ghiță, zugrăvind pe mai multe planuri conflictul dintre fondul uman cinstit și dorința de a face avere (patima banului), precum și urmările umane și psihologice ale acestuia. Scriitorul este un moralist care îndeamnă la cumpătare. Excesul este funest, și pe el nu se poate întemeia o existență onestă. „Cumințenia” înseamnă acceptare a soartei, dar și o automulțumire, uneori de aspect filistin. Cu atât mai mult, autorul va condamna arghirofilia, evenimentele relatate ilustrând de nenumărate ori influența nefastă a banului: „Sancționarea drastică a protagoniștilor e pe măsura faptelor săvârșite, lor lipsindu-le stăpânirea de sine, simțul măsurii și cumpătul.” (Pompiliu Marcea)

Nuvelă realistă de factură psihologică, opera lui Slavici urmărește efectele dezumanizante ale dorinței de îmbogățire pe fondul surprinderii lumii transilvănene a secolului al XIX-lea. Acțiunea este construită cronologic, evenimentele desfășurându-se pe parcusul unui an calendaristic delimitat pe baza unor coordonate religioase (Sfântul Gheorghe, Paști). Este urmărită transformarea gradată a cârciumarului Ghiță de la omul onest, harnic și care ține la valorile familiei, într-un om dominat de arghirofilie, de orgoliu și de dorința de putere. Tema dezumanizării este dublată de cea a destinului implacabil pe care Ghiță are iluzia că îl poate controla, comițând însă greșela care va conduce în final la pedeapsa capitală.

Titlul nuvelei indică reperul spațial al evenimentelor: moara situată la răscruce de drumuri (între Ineu și Fundureni). Conotativ, tilul are valoare simbolică, anunțând măcinarea sufletească a lui Ghiță și punând în evidență componenta psihologică a nuvelei. Sintagma „cu noroc” poate fi pusă în relație cu motivul destinului schimbător, dezvoltat în întreaga nuvelă. Plasarea exactă în timp și spațiu a acțiunii oferă nuvelei caracterul realist, întărind astfel veridicitatea evenimentelor prezentate și dând impresia realității (trăsătură esențială a prozei realiste). Autorul pune în circulație, înaintea lui Sadoveanu, motivul hanului, al cârciumei, ca loc de popas și de întâmplări extraordine, adevărat topos al literaturii universale: „Hanul devine pentru moment un fel de centrum mundi, loc care strânge ca într-un ghem toate firele narative, oferind eranul prin care se proiectează toate conflictele dintre personaje.” (Mircea Popa). Orientarea către tematica socială (reprezentată prin patima banului), autorul surprinzând astfel  relația dintre om și mediul în care acesta trăiește, este caracteristică nuvelei realiste.

Atât în nuvele, cât și în romane, Slavici utilizează o limbă lipsită de provincialisme, care țintește claritatea și exactitatea comunicării, de unde și preferința  pentru cuvintele uzuale. Neologismele sunt puține și folosite cu chibzuință. Topica este adeseori influențată de poziția naratorului, implicat în evenimentele relatete. La realismul nuvelelor și romanelor sale contribuie într-o măsură deosebită procedeele retoricii populare (fraze scurt, stil indirect, interogații, expresii și imagini specifice), precum și folosirea unor proverbe și zicători. Perspectiva narativă este cea obiectivă, naratorul fiind omniscient și omniprezent.

Datorită intrigii complexe, riguros consolidată, pe parcusul nuvelei se dezvoltă conflicte deopotrivă exterioare și interioare. Conflictele exterioare sunt de natură socială (între Ghiță și Lică, cârciumarul dorind să aibă averea și respectul de care se bucură sămădăul), de natură conjugală (între Ghiță și Ana – care se îndepărtează de soțul ei), cât și de natură etică (între Ghiță și morala colectivă a comunității arhaice, morală a cărei povară Ghiță o resimte constant).

Morala colectivă a comunității rurale este subliniată încă din primul capitol (incipitul nuvelei) prin vorbele bătrânei („Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.”, „Sâmțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost data!”), reprezentantă a acestei comunități arhaice. Apartenența ei la această comunitate este evidențiată prin lipsa identității, implicit lipsa numelui. Cuvintele bătrânei din primul capitol (cu rol de prolog) ilustrează conflictul dintre generații, traducând într-un percept moral concepția tradițională conform căreia fericirea nu înseamnă bani, ci liniște sufletească și acceptarea sorții. De asemenea, cuvintele bătrânei pot reprezenta o premoniție, un advertisment pe care Ghiță îl ignoră, crezând că se poate opune destinului. Vorbele bătrânei din ultimul capitol (cu rol de epilog) confirmă premoniția inițială și pun în lumină semnificația morală a întregii întâmplări. Pe de altă partă, acestea reflectă ignoranța bătrânei care pune totul sub semnul destinului, conform mentalității populare.

 Se reflectă astfel opoziția la schimbarea de mentalite din societatea vremii, datorită relațiilor economice de tip capitalist din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.  Conflictul interior este generat de cel exterior și are ca rezultat frământările și trăirile interioare tensionate ale lui Ghiță. Motivațiile antagonice ale protagonistului și anume: dragostea pentru familie și dorința exprimată explicit la un moment dat de a nu fi avut soție și copii; dorința de a fi perceput ca un om onest și patima înavuțirii sunt, de asemenea, elemente care generează conflictul interior.

Ceea ce distinge nuvela psihologică de alte tipuri de nuvelă este accentul pus pe trăire, pe analiza vieții interioare a personajelor. Eroul este sursprins într-o situație-limită, urmărită de autor ăn cauzalitatea și evoluția ei în conștiință. Nuvela Moara cu noroc propune un studiu de caz: dezumanizarea ca efect al dorinței de înavuțire, dar vorbește, de asemenea, despre manipulare, vinovăție, singurătate, lipsă de comunicare.

Viața exterioară a lui Ghiță este subordonată și detașată de viața lui interioară, de frământările și de trăirile din mintea și sufletul lui. Apariția lui Lică la moară reprezintă o concretizare a temerilor lui Ghiță și momentul în care acesta este angrenat în procesul de dezumanizare. Cârciumarul se opune încercărilor sămădăului de a-l supune, însă Lică este mult mai puternic, reușind să-și impună condițiile fără a oferi ceva concret, ceea ce conduce la suprimarea libertății și autonomiei cârciumarului. Abil cunoscător al psihologiei umane, sămădăul exploatează punctele vulnerabile ale lui Ghiță, ajungând în final nu doar să-l transforme în sluga sa, ci să-i zdruncine echilibrul interior.

Astfel, treptat, în sufletul lui Ghiță se instaleză neliniștea; bărbatul devine ursuz, brutal cu Ana căreia îi lasă în momentele de tandrețe vânătăi pe braț – dovadă a puternicei tensiuni interioare. Se îndepărtează de familie, ascunzându-și neliniștea și temerile, dar mai ales relația cu Lică. Dragostea pentru bani este unealta cu care sămădăul reușește să și-l facă tovarăș pe cârciumar, Lică oferindu-i șansa de a se îmbogăți cu rapiditate, alimentându-i astfel patima înavuțirii. Dorința de a fi perceput ca om onest este o altă slăbiciune a lui Ghiță pe care Lică o urmărește pentru a-l domina, procedând în așa fel încât cârciumarul să fie acuzat de complicitate la jefuirea arendașului.

Momentul judecării lui Ghiță este una dintre etapele definitorii ale decăderii morale a personajului. Judecata îl determină pe cârciumar să conștientizeze gravitatea acțiunilor sale care au condus la degradarea imaginii în familie și la pierderea respectului colectivității. Consecința imediată este pierderea respectului de sine atâta vreme cât pentru Ghiță omul este suma opiniilor celorlalți despre el. Lui Ghiță îi este oficializată în acel moment ticăloșia și lipsa de onestitate, fiind achitat și eliberat pe chezășie.

Ghiță se autoiluzionează și ajunge să se scuze lamentabil, justificându-și sieși faptele prin nevoia păstrării echilibrului inițial și a protejării familiei, de fapt toate acestea fiind determinate și alimentate de dorința de îmbogățire și de putere: „Ei, ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea?! Nici cocoșatul nu e vinovat că are cocoașă! El mai mult ca oricine și-ar dori să n-o aibă!” Cârciumarul ajunge să decadă treptat din cauza cârdășei cu sămădăul, personificare a destinului său pe care ar fi trebuit să îl înfrunte: „Dacă la început Ghiță este un personaj tulbure, indecis și moale, în lupta cu tumultuosul Lică, el se îndarjește și se fortifică (parte sub infleunța spiritului justițiar al lui Pintea), până-ntr-acolo încât este gata să jertfească totul pentru a obține răzbunarea dorită.” (Mircea Popa). Greșește însă folosind-o drept momeală pe Ana, sperând că femeia va rezista avansurilor sămădăului.

Uciderea Anei reprezintă momentul maxim al dezumanizării lui Ghiță. Cârciumarul își ucide nevasta pentru că nu poate accepta trădarea acesteia, dar și pentru a o elibera de chinul păcatului săvârșit. „Ceea ce face el nu este de fapt un omor – afirmă Magdalena Popescu – ci o ucidere comună și salvatoare, încercând să scoată prin rău alt rău: femeia care prin păcat se identifică cu seducătorul ei. Dar omorul are mai ales înțelesul unui act de dragoste, ba chiar de paternitate. Ghiță vrea să-și scape femeia din imensul chin al păcatului, al pierderii individualității prin care el trecuse până atunci.” Uciderea lui Ghiță este un act justițiar, iar focul de la moară are rol purificator.

Analiza psighologică a personajelor este realizată cu mijloace tradiționale: comentariul naratorului ominscient, notația gesturilor, a mimicii și a tonului vocii, dialogul dintre personaje, monologul interior transcris între ghilimele, folosirea stilului indirect liber (cu rol în ambiguizarea relației dintre vocea naratorului și vocea personajului).

Originalitatea creației lui Slavici constă în conținut, în fenomenele de viață pe care le explorează și în vigoarea cu care le expune, nuvelele caracterizându-se prin tonalitate gravă, sobră a limbajului, claritatea exprimării, tendința vădit moralizatoare, veridicitatea faptelor prezentate și folosirea analizei psihologice.