Povestea lui Harap-Alb, Ion Creangă

Termenul de basm provine din slava veche și înseamnă născorcire, scorneală. Basmul desemnează o specie universală a epicii populare sau culte, de regulă în proză, care propune o lume cu totul aparte, definită de fabulos și miraculos, construită pe alte coordonate decât cele ale realității, în care forțele reprezentante ale Binelui triumfă întotdeauna asupra Răului. Spre deosebire de basmul popular, basmul cult are un autor consacrat și poartă amprenta stilului individual al scriitorului.

Basmul cult românesc se dezvoltă ca specie literară în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Criticul literar G. Călinescu definea basmul ca „oglindire a vieții în moduri fabuloase”. Alternarea realității se face prin interferența naturalului cu supranaturalul, prin apariția imposibilului în mecanica existenței. Astfel, basmul este la origine un mit care s-a degradat și s-a transormat permanent, contaminându-se cu elemente concrete, locale sau etnice, iar uneori păstrează în forme „degradate” reminiscențe din cosmologii arhaice, din ritualuri și tehnici de inițiere.

Dezvoltarea narativă a basmului se realizează în funcție de o stereotipie manifestată atât în prezența formulelor specifice, menite să facă trecerea de la planul realității la cel al fabulosului și invers, cât și în structurarea conținutului, în tema generală a confruntării dintre forțele Binelui și forțele Răului. De asemenea, se valorifică motive specifice: motivul împăratului fără succesor, motivul superiorității mezinului, motivul călătoriei (al drumului) inițiatic, motivul probelor, al căsătoriei, al recompensei, motivul „lumii pe dos”.

Povestea lui Harap-Alb  de Ion Creangă a fost publicată în 1877 în revista Convorbiri literare și este considerată „ o sinteză a basmului nostru și cel mai frumos basm românesc” (Pompiliu Constantinescu). Acesta respectă particularitățile basmului ca gen proxim, diferența specifică fiind constituită de originalitate, de individualizarea conform talentului și viziunii despre lume a autorului. Basmul lui Creangă are trăsături care îl singularizează: miraculosul devine „un simplu ingredient pentu puterea realistă a picturii oamenilor și a vieții lor sufletești” (Garabet Ibrăileanu), evidențiindu-se caracterul realist, care constrastează cu apariția supranaturalului ce pare a fi pusă la cale tocmai pentu a dovedi inconsistența acestuia.

Alte trăsături care întregesc originalitatea textului lui Ion Creangă sunt oralitatea, umorul (evidențiat prin exprimarea mucalită ca în Amintiri din copilărie), erudiția paremiologică, avalanșa de zicători, proverbe, expresii idiomatice („a strica orzul pe gâște”), ironia (folosirea diminutivului „băuturică” pentru cele 12 butoaie cu vin de la proba Împăratului Roș), precum și plăcerea acumulării detaliilor. Puternic evidențiată, oralitatea are capacitatea de a crea impresia graiului viu, țărănesc, care trimite la originea basmului, dar de fapt reprezintă o construcție care doar asimilează un fond folcloric, esența fiind extrasă și prelucrată prin prisma originalității. Erudiția paremiologică este rezultatul îmbinării registrului regional cu cel popular și cu cel arhaic, Creangă folosind „vorbe de duh” din popor pe care le introduce prin „vorba ceea”: „La plăcinte, înainte,/ La război, înapoi”, „Dă-mi, doamne, ce n-am avut,/Să mă mir ce m-a găsit”, „Poftim, pungă, la masă,/ Dacă ți-ai adus de-acasă...”.

Creangă a abordat stilul narativ oral cu mijloacele creației, dându-ne o variantă personală a stilului oral în scris, ceea ce constituie principala sursă a oralității – jovialitatea. Captarea cititorului (resimțit ca un auditoriu) ca partener de dialog are la bază plăcerea de a povesti care implică adresarea directă în vederea atragerii cititorului într-o „discuție” imaginară: „Dar ia să vedem, ce se mai petrece la masă, după ducerea lui Harap-Alb?”.

Caracteristici ale stilului oral popular sunt: frevența dialogului și monologului, a interjecțiilor, a formelor exclamative și a onomatopeelor, apoi deasa repetiție în diferitele ei forme: „teleap, teleap”. Creangă folosește interjecțiile, exclamațiile și onomatopeele cu o frecvență apropiată de cea a scriitorilor populari care recurg mult mai des la aceste forme de exprimare afectivă și plastică. Opera lui Creangă e originală prin sensibilitate, prin ton, prin turnura stilului: „Metafora umorului lui Creangă se construiește prin urmare în spațiul dintre hârtia pe care scrie și modulația orală cu care își insoțește scrisul. ” (Vladimir Streinu)

Acțiunea basmului se desfășoară linear și este redată de în mod cronologic, pe baza episoadelor narative, iar evenimentele sunt probele inițiatice parcurse de către protagonist. Se respectă modelul structural stereotip, dar basmul are o structură a subiectului mult mai amplă, Creangă suprasolicitând motivul celor trei probe.

Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanț de acțiuni convenționale care corspund cu momentele subiectului, încadrându-se în tiparul narativ specific basmului, dar cu note de originalitate pe alocuri. Starea inițială (de echilibru) prezintă un crai cu trei feciori și, la celălalt capăt al lumii, pe fratele său, Verde-Împărat, care avea doar trei fete. Elementul perturbator (intriga) este reprezentat de scrisoarea lui Verde-Împărat care dorește ca unul dintre nepoții fratelui său să îl urmeze la tron, valorificându-se astfel motivul împăratului fără succcesor la tron. Din acest moment începe derularea evenimentelor, a întâmplărilor – trecerea probelor la care este supus eroul (desfășurarea acțiunii).

Protagonistul învață mai întâi lecția milosteniei (întâlnirea cu Sfânta Duminică), cât și diferența dintre aparență și esență. Prima etapă a drumului o constituie pădurea – labirint în interiorul căreia fiul de crai se întâlnește de trei ori cu Spânul care, la a treia încercare, devine sluga personajului principal, îl supune prin vicleșug pe crai, acesta din urmă făcând un jurământ în fața Spânului. Este momentul în care fiul de crai este botezat, primind numele de Harap-Alb. Acesta este supus la trei probe inițiatice: să aducă sălățile din Grădina Ursului, apoi pielea cu pietre scumpe a cerbului fermecat și, în final, chiar pe fata Împăratului Roș. Pentru a trece de ultima încercare, Harap-Alb se întovărășește cu cinci apariții bizare: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă. Punctul culminant este reprezentat de divulgarea secretului lui Harap-Alb de către fata Împăratului Roș și anume relevarea adevăratei sale identități. Harap-Alb este ucis de Spân, dar renaște, fiind stropit cu apă moartă și apă vie și are loc acțiunea reparatorie prin uciderea Spânului de către calul năzdrăvan. Opera se încheie cu restabilirea echilibrului și răsplătirea eroului: Harap-Alb devine împărat și se însoară cu fata Împăratului Roș.

Se evidențiază particularități specifice, note ale originalității printre care umanizarea fantasticului prin alăturarea dintre real și fabulos care „se întretaie continuu, fără a da impresia unei însoțiri hidoase” (Paul Cornea). S-a spus că „uriași” sunt zugrăviți, în fantasticitatea lor, cu același realism ca și țăranii din Humulești („o dihanie de om”, „altă drăcărie și mai mare: o namilă de om”, „o arătare de om”, „o schimonositură de om”), fiindcă simbolul lor acoperă intuiții ale naturii umane, caractere și adevăruri morale, sau forțe ale naturii însăși: frigul, setea, foamea (Gerilă, Setilă, Flămânzilă), categoriile sensibilității noatre, timpul și spațiul (Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă). De asemenea, se întrevede infidelitatea față de modelul popular atât la nivel tematic, cât și din punct de vederea al construcției personajelor. Astfel, tema confruntării Binelui cu Răul este subordonată unei teme centrale, și anume împlinirea destinului. Ion Creangă tratează ideea ciclicității experienței umane, deoarece crăișorul parcurge același traseu inițiatic ca tatăl său.

Din perspectiva construcției personajelor, Harap-Alb nu aparține fabulosului dat fiind faptul că nu are puteri supranaturale. Acesta este o ființă complexă, cu defecte și calități, un personaj dinamic, rotund, personaj care nu mai întrupează modelul de frumusețe fizică și morală specific basmului popular. De asemenea, numele său (Harap=slugă) îl singularizează ca tip uman, detașându-l de numele generic de „Făt-Frumos” din basmul popular. Harap-Alb, în raport cu Făt-Frumos, este un antierou, astfel încât călătoria întreprinsă de el nu are scopul de a-i valida calitățile excepționale, ci de a-și îndeplini destinul, parcurgând un drum inițiatic menit a-l determina să descopere lumea, dar mai ales să se descopere. Eroul pornește pe un traseu inițiatic în ipostaza unui tânăr naiv și timid care la sfârșit devine apt pentru condiția de împărat și soț, evidențiindu-se caracterul de bildungsroman al basmului lui Ion Creangă.

La nivel compozițional, tiparul narativ este susținut de formule consacrate care constituie granițe ale universului miraculos. Incipitul în Povestea lui Harap-Alb este reprezentat de formula inițială „Amu cică era odată într-o țară un craiu” al cărei rol este de a realiza legătura dintre planul realității și cel al fabulosului, orientându-se spre crearea imaginii unei lumi verosimile. Impresia realității este una din caracteristicile definitorii ale stilului individual al lui Creangă. Contrar formulei convenționale „A fost odată ca niciodată...” în cadrul căruia se folosește perfectul compus pentru a sugera timpul mitic, ideal, suspendând cronologia („in illo tempore”), în formula inițială a textului lui Creangă se observă distincția dintre timpul povestirii (adverbul de timp „amu”) și timpul evenimentelor, cel povestit (imperfectul „era” și adverbul de timp „odată”). Prezența structurii „cică” subliniază faptul că naratorul nu își asumă veridicitatea întâmplărilor, iar lipsa comparației „ca niciodată”, specifică formulei convenționale, și proiectarea evenimentelor „într-o țară” pun în evidență încă de la început caracterul realist al textului. Se fixează astfel un cronotop fabulos, o oglindire în mit a unei lumi parțial reale, plauzibile.

Formulele mediane „se cam duc la împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, „și merge, și merge” au rolul de a menține vie atenția cititorului, fac legătura dintre episoadele narative și ajută la întrepătrunderea planurilor real-fabulos.

Formula finală „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă, cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.” are rolul de a-l smulge pe cititor din universul fabulosului și de a-l readuce în realitatea cotidiană. În cadrul formulei de sfârșit se evidențiază caracterul de sărbătoare al basmului, ca rezultat al triumfului Binelui, urmat de restabilirea echilibrului și recompensarea eroului. Se remarcă încă o dată caracterul realist al textului prin notația „Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”, subliniind reflecții ale inechității sociale prin distincțiile dintre bogați și săraci din realitatea imediată.

Deși pornește de la tiparul narativ folcloric, Creangă se îndepărtează fundamental de el prin modalitățile specifice de expresie și modificările de la nivelul compoziției, a personajelor și chiar a semnificațiilor. „Creangă fixează o dată pentru totdeauna textul, făcând imposibilă o altă ediție improvizată.” (G. Călinescu)

Cu alte cuvinte, Povestea lui Harap-Alb, prin expresia litereară atât de particulară, nu ar putea fi repovestită și nu ar putea circula în alte variante, ca în folclor. Toate aceste particularități îi conferă operei caracterul de basm cult.